Bine ai revenit, Coppélia!

by Vivia Sandulescu
Share the NEWS & spread the JOY!

Te aşteptam, dragă Coppélia, din aprilie 2020, când erai pregătită să ne reîntâlnim. Am tot sperat de-atunci în relaxarea măsurilor sanitare care să ne permită să fim în sală şi să reluăm contactul viu cu scena şi cu fluxul de emoţie care se transmite între public şi dansatori. De fapt, te aşteptam din 2005, când ai dispărut de pe afişul Operei Naţionale Bucureşti, după o prezenţă de peste jumătate de secol sub semnătura maeştrilor Oleg Danovski şi Anton Romanovski.

Ai fost primul balet prezentat pe scena din Cotroceni şi aş fi crezut că ai îmbătrânit între timp, dar ai rămas acelaşi spectacol vesel şi antrenant, programat mai înainte în matineele de duminică, unde evolua toată floarea baletului din epocă. Acum, pentru premiera de la mijloc de mai, „te-a moşit” o echipă mai tânără, dar rodată de câteva experienţe comune la Opera Comică pentru Copii, unde a montat cuceritoare poveşti dansate în format „de buzunar”.

Corina Dumitrescu – de la prim-balerină la coregraf-regizor

După o carieră plină de prim-balerină – practic No.1 accross the nation vreme de mai bine de un sfert de veac –, Corina Dumitrescu nu a încetinit ritmul deloc şi iat-o tot mai activă pe tărâmul creaţiei coregrafice, ca să nu mai vorbim de cel al pedagogiei dansului clasic sau de prezenţa sa în jurii.

Coppélia din 2021 e un spectacol clasic cu accente proaspete, cu mici intervenţii în libret, dar urmând în linii mari scenariul lui Charles Nuitter după E.T.A.Hoffmann. Povestea păpuşii în mărime naturală, căreia „tatăl” său, meşterul Coppélius vrea să-i dea viaţă insuflându-i-o pe cea a tânărului Franz, logodit cu Swanilda dar cu ochii alunecând după misterioasa creatură nemişcată din balconul unei case din Galiţia rurală, e binecunoscută.

Coregrafa atenuează situaţiile dramatice din montările tradiţionale, preferând un spectacol în întregime vesel şi trecând fără să insiste peste momentul când Coppélius descoperă că a fost păcălit de Swanilda, pe care o credea Coppélia animată. Cum Corina Dumitrescu îşi pune de fiecare dată amprenta personală asupra libretului, în versiunea sa Coppélius va asista pe parcursul actului III la ceremonia multiplă a nunţilor din sat din balconul unde până atunci stătuse păpuşa sa favorită.

Tot astfel, variaţiile solistice feminine din actul III (cunoscute în alte variante drept Aurora şi Fusul) sunt atribuite acum Baronesei şi Fiicei Baronului – sponsorul clopotului mare, inaugurat odată cu nunţile, cât şi al dotei tinerelor fete. Regizoarea îşi adaptează concepţia condiţiilor impuse de situaţia actuală, păstrând (cu mici fisuri) coerenţa întâmplărilor, fără a renunţa la unele concesii ale epocii academice.

Coppélia, între tradiţie şi adaptare

În coregrafia actuală se întrevăd elemente din cele semnate de Arthur Saint-Léon, Marius Petipa şi Enrico Cechetti, aduse la zi ca şi complexitate, dinamizate şi „înflorite”. Spaţiul geografic desemnat asigură pretextul ideal pentru derularea dansurilor de caracter, iar acestea sunt pline de vitalitate şi în maniera specifică. Ceardaşul şi mazurka sunt chiar mai atrăgătoare vizual decât unele momente solistice, datorită amploarei desfăşurării lor şi a ingeniozităţii desenului scenic. Evoluţiile celor şase Prietene (şi respectiv ale partenerilor lor) sunt frumos orchestrate, punând în valoare un grup mare de solişti.

Pantomima e consistentă şi limpede, umorul se îmbină cu lirismul şi cu aventura iar muzicalitatea coregrafiei asigură fluiditatea scenelor.

Sigur că ne-a lipsit orchestra din fosă şi nici nu am aflat cui îi datorăm înregistrarea minunatei muzici compuse de Léo Delibes – editată de Gigel Ungureanu, directorul Companiei de Balet a ONB, astfel încât să acopere discret şi pauzele dintre acte, când spectatorii erau rugaţi să nu părăsească sala.

Bogdana Pascal şi cromatica neconvenţională a poveştilor

Costumele Bogdanei Pascal abundă de culoare şi fantezie, denotând o reală plăcere a jocului cromatic şi de imagine, în combinaţii curajoase sau de-a dreptul provocatoare: tutu-ul de mireasă al Swanildei este verde smarald, în armonie doar cu un brâu subţire al lui Franz. Dintre reuşite aş menţiona costumele dansurilor de caracter şi pe cele ale celor Şase prietene/Şase perechi, iar dintre ideile discutabile ţinuta lui Coppélius – un magician cu pelerină, rubaşcă şi perucă cu codiţă, care îi dă un aer de old rocker, sau tutu-urile Baronesei şi al Fiicei Baronului, care nu oferă detalii despre identitatea personajelor.

Decorurile lui Vladimir Turturică sunt în mare în ton cu timpul şi epoca, cu o bogăţie de „verdeaţă” şi lăsând suficient loc dansatorilor. Luminile scăzute, luna din fundal şi ghirlandele de becuri (!?) plasează însă actul III tot seara, în timp ce biserica abia dacă se mai întrevede în depărtare – or, nici Sărbătoarea recoltei, nici inaugurarea clopotului sau nunţile nu puteau avea loc pe înserate în secolul XIX, dacă e să păstrăm coerenţa regizorală şi nici cârciumile nu se numeau Taverna în nordul Europei.

Flori pentru un buchet de prim/solişti

În prima distribuţie, Ada Gonzáles – o Swanilda simpatică şi degajată, cu o fizionomie plăcută şi mobilă şi cu lejeritate tehnică –, se dovedeşte din nou a fi o fericită achiziţie pentru ONB. Ea face un cuplu de scenă potrivit cu Robert Enache, un danseur noble cu accente comico-lirice aflat în revenire de formă, după un an dificil şi (sau mai ales) pentru balerini.

Coppélius, rolul-cheie al baletului, e deţinut de un balerin cu o bună expresivitate în pantomimă, care îşi subliniază interpretarea printr-o mimică accentuată. Virgil Ciocoiu îşi construieşte personajul mai curând înspre alchimist decât către meşteşugar şi se preocupă mai mult de partea de sus a corpului, uitând că ne aşteptăm să aibă un mers bătrânesc, greoi şi ezitant.

Prietenele Swanildei şi Prietenii lui Franz alcătuiesc un grup omogen ca aspect, de un bun nivel tehnic – deşi în privinţa alinierii şi a sincronizării e întotdeauna loc de mai bine: Margaux Chesnais, Molly Hall, Greta Niţă, Marina Gaspar, Rachel Gil, Diana Gal, precum şi Oscar Ward, Maxime Latapie, Alexandre Plesis, Stefano Nappo, Federico Ginetti, Răzvan Cacoveanu.

În intervenţii punctuale şi-au demonstrat şcoala serioasă şi plăcerea de a dansa Rin Okuno (Baroneasa) şi Kana Arai (Fiica Baronului). Finalul con tutti, într-un iureş al sărbătorii peste care cade încet cortina, ne-a dus cu gândul la Don Quijote, care are o rezolvare similară, transmiţându-ne că povestea nu are sfârşit.

O bucurie în sine a fost felul cum ONB a întâmpinat publicul, cu fotoliile neocupate decorate cu imortele şi cu jardiniere de flori împrejurul fosei. În sfârşit, au primit şi interpreţii buchete la aplauze – deşi doar o treime din cele aşteptate, având în vedere ocuparea sălii – semn că ne apropiem de „normalitatea de dinainte”.

Şi da, sperăm că suntem doar într-o buclă a istoriei şi că ne vom bucura pe mai departe fără întreruperi de Coppélia şi avatarurile ei…


Share the NEWS & spread the JOY!

Related Posts

Leave a Comment

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate