Ce culoare are baletul?

Partea I

by Vivia Sandulescu
Spread the love

Am postat de curând pe Facebook un comentariu la un video cu Precious Adams dansând variaţia Aurorei din Frumoasa din pădurea adormită, actul III, în care îmi exprimam părerea că, în cazul balerinelor de culoare, şi costumele de scenă/tutu-urile ar trebui să aibă un colorit potrivit cu cel al pielii, nu doar poantele. Reacţia a fost promptă, ideea a fost considerată ridicolă, mi s-au adus argumente legate de simbolurile cromatice şi de asocierea cu marile roluri clasice.

Concerto Barocco cu Dance Theatre of Harlem

Discuţia mi s-a părut că merită să fie continuată în spaţiul public, problema fiind încă una spinoasă şi netranşată la fel peste tot în lume. Astăzi există soliste şi prim-soliste de toate rasele şi nuanţele, de la cafeniu la negru. Ce-i drept, în număr încă foarte mic şi la a căror ascensiune contribuie uneori şi detalii biografice de senzaţie.

Este baletul doar pentru fetele cu pielea albă?

De la începuturile dansului clasic, în Franţa secolului XVII, s-a considerat ca fiind de la sine înţeles că acesta era apanajul strict al albilor. Cum era de aşteptat, primele balerine de culoare au apărut timid în America, în urmă cu vreo jumătate de secol. Multă vreme, fetelor li se permitea accesul în şcoli şi studiouri, dar angajarea în companii profesioniste le era refuzată, absolventele găsind mai degrabă refugiu în dansul contemporan. Statisticile spun că în prezent în SUA, balerinele de culoare reprezintă puţin peste 2% din total, în timp ce, în mod surprinzător, procentul balerinilor mai mult sau mai puţin negri este aproape dublu.

Misty Copeland si Brooklyn Mack in Lacul lebedelor

Prima companie „neagră”, Dance Theatre of Harlem a fost înfiinţată în 1969 de către Arthur Mitchell, el însuşi cel dintâi prim-solist de culoare (în cadrul New York City Ballet), cu un repertoriu cuprinzând coregrafii de Balanchine şi alţi creatori neoclasici importanţi.

În Europa lucrurile s-au dezgheţat mai greu. În 2001 nu exista încă nicio balerină de culoare în vreo companie britanică. Acum un deceniu, Royal Ballet Covent Garden avea 4 dansatori de culoare – trei băieţi şi o fată – dintr-un total de 96, în timp ce la Central School of Ballet studiau patru elevi de culoare din 110.

Misty Copeland

Discriminarea avea de fiecare dată ca justificare ideea că o balerină cu o piele mai întunecată ar fi făcut notă discordantă într-un ansamblu „normal”, neputând fi deci distribuită în vreun rol, cu atât mai puţin într-un şir de lebede, indiferent de calităţile ei artistice şi tehnice. Soluţia părea a fi în secolul XX… America, unde britanica Julie Felix a avut o carieră de succes, dansând cu Dance Theatre of Harlem şi pentru celebrităţi ale rockului. Mai târziu, unele drumuri au luat direcţia inversă (iar Julie Felix a revenit în Anglia ca balerină, apoi profesoară).

„Perlele negre”, o raritate la nivel mondial

Dintre stelele de azi – care se numără pe degetele unei mâini –, Michaela de Prince, născută în Sierra Leone şi adoptată de mică de un cuplu de americani, şi-a început cariera tot la Dance Theatre of Harlem, dar actualmente este solistă a Dutch National Ballet din Amsterdam, unde este singura balerină de origine africană.

Michaela DePrince

Precious Adams s-a născut în SUA, dar a studiat în Canada, la Monaco şi a absolvit Academia de Balet a Teatrului Bolşoi. La cea din urmă a simţit discriminarea pe pielea ei – la propriu – fiind exclusă de la spectacole şi audiţii şi sugerându-i-se să încerce să se albească. Câştigătoare a două premii la Prix de Lausanne în 2014, a fost angajată şi promovată ca solistă la English National Ballet, companie a cărei directoare, prim-balerina Tamara Rojo este cunoscută pentru vederile ei liberale. Aceasta a susţinut-o atunci când Adams a refuzat să mai poarte maiou de picior/colanţi roz, optând pentru unii în ton cu nuanţa naturală a pielii ei.

Cea mai mediatizată este însă fără îndoială Misty Copeland care, deşi a început să danseze târziu, a făcut istorie devenind în 2015 cea dintâi prim-solistă afro-americană din existenţa de 75 de ani a American Ballet Theater.

Criticile aduse de ea Teatrului Bolşoi pentru faptul că recurge la machiajul negru pentru unele roluri în loc să folosească balerine de culoare (de exemplu în Baiadera) au fost respinse de Vladimir Urin, directorul instituţiei, pentru care respectarea tradiţiei clasice primează în faţa oricăror discuţii pe teme rasiale.

Lungul drum către acceptarea diversităţii în balet

Între timp, compania Ballet Black, înfiinţată de profesoara Cassa Pancho în 2001 la Londra din dorinţa de a susţine diversitatea, este tot mai apreciată de public şi critica de specialitate din lume, obţinând premii atât pentru spectacolele ei cât şi la nivel individual.

Ballet Black

Că rasismul în balet este tot mai condamnat în Occident stă dovadă şi procesul câştigat (cu compensaţii financiare) de franţuzoaica Chloé Lopes Gomes în 2018 împotriva Berlin State Ballet, care nu îi reînnoise contractul fiindcă refuzase să-şi ascundă culoarea purtând un voal şi machiaj alb. Totuşi, aceste mici mari victorii se întâmplă doar în acele ţări unde prevalează political correctness.

În ultimii ani tot mai mulţi producători de poante şi-au lărgit gama de culori, incluzând nuanţe de cafeniu, iar echipamentul de studii/antrenament care poate fi achiziţionat este de o varietate infinită. În privinţa costumelor, opţiunile scenografilor sunt extrem de felurite, uneori aceştia speculând tocmai contrastul dintre o ţinută albă şi un ten întunecat.

Să revenim la oile noastre negre

Ceea ce m-a frapat la acel video cu Precious Adams menţionat mai sus era combinaţia nereuşită între tutu-ul alb cu roz şi colanţii şi poantele maronii. De altfel, dansând acelaşi rol în SUA, cu un partener sud-african, Adams a purtat un tutu în nuanţe mult mai potrivite.

Precious Adams si Andile Ndlovu in Frumoasa din padurea adormita

Cum ar fi Odette sau Giselle dacă tutu-ul lor nu ar fi alb, am fost întrebată. Roz e culoarea fericirii, prinţesa Aurora trebuie să poarte roz! În realitate, o sumedenie de licenţe sunt posibile nu doar în gale sau concursuri, unde evoluţiile solistice sunt scoase din contextul libretului. Abaterile de la tradiţie sau respectarea acesteia reflectă concepţia personală a interpretului, coregrafului ori scenografului asupra rolului. În varianta semnată de Alicia Alonso, ielele din actul II al baletului Giselle sunt verzui ca apa iazului, în timp ce Misty Copeland în Lacul lebedelor poartă colanţi albi.

Ca întotdeauna de-a lungul istoriei dansului clasic, costumul a evoluat prin mici revoluţii, în urma cărora câte o personalitate îşi impunea originalitatea. Aş zice că jumătate din război a fost câştigat deja – jumătatea de jos a corpului, respectiv posibilitatea balerinelor de culoare de a purta poante şi colanţi „asortaţi” –, dar lucrurile sunt mult mai complexe în zilele noastre, când în ecuaţie pot interveni politica şi, nu în ultimul rând, social media.

Discuţia nu ţine aici de discriminarea rasială ci de coerenţa între tradiţia clasică şi abordarea individuală şi rămâne deschisă.


Spread the love

Related Posts

1 comment

Maria Dobrescu September 10, 2021 - 7:59 am

Felicitări pentru acest articol-dezbatere ce abordează o problemă de interculturalitate. Foarte lucid, obiectiv și argumentat. M-am bucurat!

Reply

Leave a Comment

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate