Daniel Schneider: Sergei Polunin m-a învățat ce înseamnă iubirea, respectul, acceptarea, iertarea

Prima mea interacțiune cu Sergei a fost în 2018. Personalitatea lui, atunci, nu mi-a transmis nimic bun, nimic pozitiv. Aproape că mi-a displăcut

by Paul Schneider
Share the NEWS & spread the JOY!

Au curs tone de cerneală și s-au scris, probabil milioane de rânduri despre Sergei Polunin. Despre viața lui, mai mult despre actele lui de rebeliune la adresa tuturor normelor, despre revenirea lui miraculoasă, într-un moment în care presa-l vedea mai degrabă pierdut. Da, a avut căderi, reveniri, iar căderi și, invariabil, iar reveniri. Dar câți dintre noi nu am trait astfel? 

Prima mea interacțiune cu Sergei a fost în 2018 când, înaintea unui spectacol, o Raymonda, am stat cu el la povești câteva clipe. I-am dăruit cartea mea, am schimbat câteva politețuri, am făcut selfie-ul absolut obligatoriu, apoi am părăsit incinta pentru a-l privi din sală cum se deschide.

Citește și

Polunin. Sergei Polunin! Omul, miracolul, fenomenul, văzut în 3 ipostaze diferite, de-a lungul a 2 zile magice la TIFF 2021

Francesca Baciu: ”Educația din balet și din sportul de performanță este benefică pe termen lung, indiferent de drumul ales”

Prima mea interacțiune cu Sergei a fost în 2018. Personalitatea lui, atunci, nu mi-a transmis nimic bun, nimic pozitiv. Aproape că mi-a displăcut

Da, zic deschide pentru că în scurtul nostru dialog a fost foarte închis. A fost aproape ursuz și, cum altfel decât pe fugă. Venise cu cateva minute înaintea începerii spectacolului, nu s-a încălzit deloc, a intrat pur si simplu la machiaj apoi pe scenă. Personalitatea lui, atunci, nu mi-a transmis nimic bun, nimic pozitiv. Aproape că mi-a displăcut.  Dar se potrivea perfect momentului în care eu aveam o certitudine tâmpă că tipul e overrated. Văzându-l apoi în scenă, aveam mereu impresia că nu sare suficient de sus, că nu e suficient de grațios, că tot mereu ceva nu era cum trebuie să fie. Îi căutam nod în papură, dar o făceam doar mânat de convingerea că, totuși, nu e ceea ce se vrea a fi.

Am plecat de la Raymonda cu bucuria de a-l fi văzut, de-a fi bifat o întâlnire de gradul 0 dar și cu certitudinea că eu am dreptate: că tipul nu e doar overrated, ci e un mediocru pompat de mass-media.

Peste timp, am mai citit despre el, fără emoție, doar pentru a fi informat și de-a menține o actualizare a unor eventuale subiecte de discuție cu alți fotografi și/sau pasionați de balet.

Polunin nu era Dumnezeu. Era un ciudat, tatuat mișto, dar … ciudat.

Foto: Paul Daniel Schneider 

TIFF 2021. Oportunitatea de a afla mai multe, de-a verifica o informație, de a-l adăuga pe Polunin în portofoliul de fotografie

La aflarea veștii că va fi la TIFF 2021 am avut o tresărire. Exista posibilitatea de-a afla mai multe, de-a verifica o informație, de-a adăuga ceva în portofoliul de fotografie. Dacă nu din convingere, măcar din obligație. Obligația mea față de mine însumi de-a avea încă un star în album. În primă fază am cumpărat bilet la show, doar pentru a mă asigura că voi fi acolo. Apoi am început să sap intens, să văd ce mă așteapta.

Atunci au apărut surprizele. 2020-ul și pandemia mi-au redus timpii de lectură, așa că am pierdut o parte din actualitatea lui. Aproape că uitasem că există. Acum, citind noutăți, am remarcat că nimic din ceea ce știam, sau credeam că știu, nu se pupă cu realitatea. Eram nu doar contrariat, ci de-a dreptul intrigat. Aproape revoltat. Polunin e un mediocru potențat de mass-media, nu e un geniu. Doar faptul de-a fi fost un rebel l-a propulsat în fața presei, i-a scos numele înainte. Dar am omis să mă gândesc la motivul pentru care rebeliunea lui a fost interesantă pentru presă. Mai precis, la faptul că genialitatea lui nu putea fi asociată actelor de vandalism intelectual pe care el cu-atâta mărinimie le-a provocat. Și totuși…

Clar, Polunin nu e un mediocru, dar ce e?! No … musai să verific.

Foto: Paul Daniel Schneider 

Polunin nu e un mediocru, dar ce e?! Așteptam să-mi reconfirm opinia despre mediocritatea lui, pe de cealaltă parte așteptam să văd un geniu

Oamenii din jurul meu deja fierbeau, temperaturile în așteptare sunt hiperbolizate de incertitudine. Acum, în mine se ducea un război. Pe de-o parte așteptam să-l vânez, să-mi reconfirm opinia despre mediocritatea lui, pe de cealaltă parte așteptam să văd un geniu, să văd masculul alfa care dansa „Take me to church” (coregrafia lui Jade Hale-Christofi și regia videoclipului semnată de David LaChapelle).  Un eu se tăvălea de râs în așteptarea momentului, un alt eu se perpelea la foc mic. Da, ca geamăn autentic și complet nu puteam trece prin astfel de așteptări fără sentimente diametral opuse. Când îl blagosloveam în gând pentru o mediocritate impusă, când îi ofeream răbdarea mea pentru a-și spăla închipuitele-mi păcate ale primei noastre întâlniri.

Am ajuns la Cluj cu un sentiment straniu, aproape de resemnare că m-am agitat atât de mult pentru nimic. Mi-am luat acreditarea de presă, urma să reprezint Ballet Magazine, unica revistă dedicată artei baletului. Și-aveam remușcări că m-am angajat la un act de jurnalism complet subiectiv. Jurnalismul obligă la obiectivism, la evaluări politically correct. Eu eram deja pătat de un subiectivism aproape atroce.

Acum însă, lucrurile au luat o întorsătură interesantă. Am revăzut oameni dragi, am cunoscut oameni care mi-au devenit dragi instant, am legat prietenii spontan, dar cu sentimentul că și peste 35 de ani vom fi prieteni. Căldura evenimentului TIFF m-a îmblânzit nițel, dar nu suficient încât să nu mai sper că Polunin se va împiedica pe scări să-și frângă în cădere aroganțele și trufia.

 

Așteptam un arogant îmbrăcat aiurea, un rebel est european tipic … A venit însă un tip care radia decență și liniște!

La conferința de presă am ajuns primul. Voiam să mă asigur că voi fi acolo în primul rând și că voi putea, din apropiere, să evaluez mai bine atitudinea și personalitatea Poluninului.

Intrarea lui Sergei în sala de conferințe a adus cu sine primul meu șoc. Ceea ce vedeam, ceea ce simțeam, era complet diferit față de ceea ce așteptam. Așteptam un arogant îmbrăcat aiurea, un rebel est european tipic, poate în pantaloni de trening cu trei linii verticale. A venit însă un tip care radia decență și liniște. Sentimentele mele au devenit atât de contrare încât am avut minute întregi de confuzie. Ăsta nu e Poluninul cu care am vorbit eu amu-s trei ani. Pasul lui calm, vorba lui domoală, blândă și bună nu aveau nimic din ceea ce așteptam eu. A intrat în sală cu un pas atât de fin, încât aveam senzația că nu atinge mocheta. Vorba lui, când s-a așezat, era nu o melodie ci muzica sferelor. Tipul ăsta radia pace!

Întreaga conferință de presă a fost pentru mine un război crunt. Mă autoflagelam forțându-mă să-mi placă întrebările deplasate ale unui moderator obosit iar concomitent cu asta, mă linișteam ascultând pacea din răspunsurile lui Sergei. A fost un duel în care Poluninul nou a câștigat fără drept de apel, în fața unui Polunin din imaginația mea. Am început să-mi fac aprige  procese de conștiință pentru că l-am judecat atât de crunt înainte. Apoi, el a vorbit despre iertare și acceptare, într-un moment în care cred că aveam nevoie, mai mult decât oricine din sală, de asta.

Nu voi continua să vă descriu ce am simțit. Depășește propria-mi înțelegere iar limitele din exprimarea mea nu-mi vor permite niciodată să descriu. Dar pot concentra întregul tăvălug de sentimente în ale sale trei cuvinte: dragoste, acceptare, iertare.

 

Atunci am înțeles cine e Sergei Polunin. Urmărind proiecția Bolero am intrat în transă. Am uitat unde sunt, am uitat că am camera foto în mână

Seara a început fenomenal. Cald, dar nu răvășitor, cât se putea de plăcut în scenariul Bonțida & Banffy. Un apus de soare de vis prevestea o noapte fantastică. Era acolo un scenariu de film în plină desfășurare.

Sentimentele de la prânz se domoliseră ușor, acum eram într-o liniște stranie. Brusc rămăsesem cumva părăsit de propriile-mi opinii. Mă simțeam vinovat și îmi căutam o ieșire din starea asta. Gașca de oameni minunați care-mi suporta deja de două zile ideile, opiniile și vocea-mi tabagică făcea o treabă magică, oferindu-mi nu doar răbdare, ci și încrederea că voi fi în stare să fac cele mai bune fotografii. Și asta când eu însumi eram convins că voi face niște fotografii cel puțin la fel de aiurea cum mi-era starea de spirit.Simulam însă o stare de spirit magică, în concordanță deplină cu atmosfera generală.  Atunci astrele s-au aliniat infinit mai bine decât aș fi putut spera … am primit ajutor tehnic de la prietenul (pentru ca sunt mândru să-i fiu prieten lui Daniel Mânăscurtă), am regăsit un amic din copilărie care mi-a facilitat accesul într-un punct al scenei din care am putut fotografia nu doar nestingherit, ci de-a dreptul perfect.

Apoi a venit Sergei. Și-a dat din nou de pământ cu tot ceea ce simțeam, credeam și gândeam. A venit nu cu pacea-n vârf de băț, nu cu năframa renunțării la război, ci cu personalitatea lui genială. Și cu ceea ce l-a consacrat într-atât încât este considerat unul dintre cei mai buni dansatori ai tuturor timpurilor. Atunci am înțeles cine e Sergei Polunin. Urmărind proiecția Bolero am intrat în transă. Am uitat unde sunt, am uitat că am camera foto în mână. Am fost blocat într-o stare de emoție atât de intensă, cum nu știam că există. La Sacré lucrurile s-au schimbat. Am devenit părtaș al emoției lui. M-am mișcat în ritmul lui, ca într-un act de metamorfoză, în care fiecare salt al lui, devenea în mine o tornadă. I-am vânat fiecare pas de dans cu camera foto, dar mai mult cu sufletul. Întregul eu era înfipt în viewfinderul camerei foto, pe-acolo se făcea transferul de energie, de emoție, de viață. Trăiam subit nu doar revelația descoperirii realului geniu Polunin, ci mă descopeream pe mine. Am aflat lucruri noi despre cine sunt, ce pot să simt, ce pot să trăiesc.

Sergei Polunin e un om. Este un real, care în simplitatea lui frizează normalitatea complexului cu care suntem obișnuiți. Faptul de-a dărui emoție este identitatea lui, iar faptul de-a se dărui pe sine însuși pentru a crea emoție, este probabil ceea ce-aș putea denumi, Fenomenul Polunin. Arta imersiunii în sine pentru a crea artă. Probabil filozofii știu să exprime mai bine decât mine un astfel de cumul de sentimente, dar eu așa simt.

Sergei Polunin e un om. Un om care pe mine m-a învățat ce înseamnă iubirea, respectul, acceptarea, iertarea, mai mult decât toate călătoriile și experiențele mele de viață la un loc. Omul care a răsturnat în mine opinii, crezuri bine înfipte și care, cu o naturalețe dezarmantă, mi-a arătat cine sunt.

Unghiul din care am privit surpriza serii, erupția-i vulcanică în „Take me to church” mi-a permis nu doar o altă abordare a fotografiei, ci mi-a dat spațiul fizic necesar contemplării  actului artistic în toată plenitudinea lui. Faptul de-a fi învățat să fotografiez cu ambii ochi deschiși mi-a permis să mă înfrupt cu nesaț din toate mișcările lui, din fouetteurile care păreau infinite, din salturile lui către stele! Și m-am umplut de dansul lui pentru ca la final, când a coborât de pe scenă și respira adânc și accelerat, i-am simțit energia. Nu părea deloc obosit, deși trupul lui spunea altceva. Avea în el ceva demonic? Sau angelic? Aura lui era diferită față de ce mă așteptam eu să văd. Din nou, o parte din mine aștepta să vadă un om epuizat, terminat fizic, cu o mutră acră, la final de puteri. Sergei însă, ascultând ropotele de aplauze, radia fericire. Împlinire. Atunci am simțit mai mult ca oricând că, nimic nu se compară cu fericirea izvorâtă din actul dăruirii.

 

Sergei Polunin m-a învățat ce înseamnă iubirea, respectul, acceptarea, iertarea, mai mult decât toate călătoriile și experiențele mele de viață

Cred de-atunci, și nimic nu-mi va clinti vreodată crezul ăsta, că dăruirea este însăși cheia fericirii. A dărui bucurie, a-ți dărui TU-ul cu libertatea de-a nu aștepta nimic la schimb, este esența vieții frumoase. Iar pentru ca Polunin să fi învățat asta, a avut nevoie de rebeliune, de decădere, de umilire, și de-o renaștere pentru care pasărea Phoenix ar fi invidioasă. Simt că azi, în imensa-i simplitate, a înțeles asta atât de bine, încât ne dăruiește nu doar secretul fericirii, ci se dăruiește pe sine, într-un act mesianic, pentru ca noi să învățăm asta de la el. Și culmea, sunt doar trei cuvinte. Aceleași trei cuvinte pe care le auzim și rostim de zeci de ori pe zi: dragoste, acceptare, iertare.

De la München, pentru Ballet Magazine Romania, cu emoție, pasiune și pace, Daniel Schneider.

Cine este PAUL DANIEL SCHNEIDER?

Logistician de profesie, fotograf din pasiune. Aproape 40 de ani (non-depresiv), sibian din naștere, clujean din convingere, stabilit la Munchen de 12 ani! Pasionat de fotografie și de balet in egală măsură, le îmbin (în fotografie de balet) de puțin mai mult de 2 ani. Ador Paquita, dar în egala masură Giselle și am avut plăcerea de a aduce în fotografie artiști precum Natascha Mair, prim solistă a operei din Viena sau Henry Grey, solist al operei din München. Am publicat două cărți în România, între care primul album de artă fotografică cu balerine, cartea “Baletul trupul muzicii” este primul album de artă fotografică cu și despre balet din România. Deci ca autor … sunt tot fotograf!


Share the NEWS & spread the JOY!

Related Posts

Leave a Comment

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate