Perspective! “Câteva aspecte legate de muzica spectacolului coregrafic” de Andreea Tănăsescu, într-un parteneriat Ballet Magazine – UNACOR

by Tanasescu Andreea
Spread the love

Muzica pe care coregrafii o atribuie căutărilor conceptuale, vizuale, formale este funcțională: ea trebuie să susțină demersul cercetării coregrafice, să îl anime, să creeze spații în care emoția se poate desfășura. În cadrul spectacolului coregrafic mișcarea își caută sunetul propriu, cu ajutorul căruia coregraful « ia poziție » în spațiu și timp dând viață ideilor sale.

Sunetul trebuie să « vorbească » acolo unde mișcarea « tace », să susțină imaginea scenică dezvoltând totodată traiectorii dinamice dincolo chiar de planul vizual concret.

Muzica spectacolului coregrafic contribuie la formarea nucleelor de sens apărute în urma prefacerilor somatice susține dialogul planurilor vizuale conducând mai departe către conturarea identității corporale, a unei dramaturgii kinestezice[1]. Prin urmare, locul sonorului într-o practică și o scriitură coregrafică este ales cu grijă de către coregraf.

 

Citește și

Perspective! “Coregrafia minimalistă. Lucinda Childs” de Sandra Mavhima, într-un parteneriat Ballet Magazine – UNACOR

Interviurile Ballet Magazine by Bogdan Chenciu: Andreea Tănăsescu, manager cultural, cercetător în dans și Lect. Univ. Doctor U.N.A.T.C.

Muzica spectacolului coregrafic este așadar liant între prezentul scenic și prezență, între concret, abstract și simbolic, între spațiu și timp

Dar uneori dansul nu mai are nevoie de muzică pentru ca acțiunile sale să devină « lizibile », așa cum se întâmpla odată în raportul dintre muzica romantică și baletul clasic. Dansul a demonstrat în secolele XX și XXI, că poate exista parțial și în afara oricărui discurs sonor și tocmai de aceea, atunci când sonorul apare, perspectivele devin atât de complexe.

Relația dintre suportul sonor și cel coregrafic se construiește așadar plecând de la o succesiune de raportări, suprapuneri, distanțări simultane sau opozite, eterogene sau ambigue, ce pot fi sau nu sesizate de public, dar care își aduc aportul în desăvârșirea sensului.

Cadrul pe care se croiește țesătura coregrafică nu este fix ci în perpetuă mișcare, liniile de fond ale desenului dramaturgic se transformă permanent în timpul reprezentației coregrafice, curg asemeni unui flux – (împletitură simbolică de stări, emoții, gânduri, trasee neliniști, bucăți de carne), toate manageriate de interpret în timpul efortului. Prin urmare sensul ce se desprinde din alăturarea sunetului cu mișcarea devine un ecou al cărui reverberații ne ating uneori abia după ce gestul se stinge.

Muzica spectacolului coregrafic este așadar liant între prezentul scenic și prezență, între concret, abstract și simbolic, între spațiu și timp; sonorul traversează gândurile și corpul interpretului, ajută la sculptarea planurilor scenice și ne rămâne chiar după ce forma, detaliul corporal, sau cel scenic, dispar.

Un sunet în cadrul spectacolului de dans poate lumina spațiul, sculpta un mănunchi de trăiri în suflul mișcării, poate deveni membrană pulsatilă în care se gravează structura coregrafică, cadru în interiorul căruia se disecă sentimentele, sau umbră ce acompaniază gestul

Vezi întreg articolul AICI, în revista de specialitate editată de UNACOR


Spread the love

Related Posts

Leave a Comment

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate