Polunin. Sergei Polunin! Omul, miracolul, fenomenul, văzut în 3 ipostaze diferite, de-a lungul a 2 zile magice la TIFF 2021

by Paul Schneider
Spread the love

La TIFF 2021 l-am văzut oficial, protocolar, aproape sobru, într-o conferință de presă despre care cel mai bun lucru de spus este acela de-a nu spune nimic. 

L-am văzut apoi în forma sa REALĂ, cumva divină, dansând. Dansând e o formă aproape naivă de-a descrie ce-a făcut el acolo, pe scenă într-o Bonțidă deasupra căreia și soarele-a apus cu regretul de-a nu-i fi luminat pașii.

L-am văzut apoi la masterclass, într-o formă umană, în trupul unui pedagog răbdător, înțelept, care-și privește învățăceii nu cu superioritate, ci cu dorința vie, reală, autentică, de-a le transmite cât mai multă emoție și informație într-un timp cât mai scurt.

Citește și 

Paul Schneider Fotografia de balet – între artă și indecis. Sfaturi pentru o fotografie reușită, de Paul Schneider 

Celebrul balerin Sergei Polunin ajunge în premieră în România, ca invitat la Festivalul TIFF 2021

Polunin știe vorbi. Încet, cu mâinile lui tatuate, cu ochii lui aproape mereu triști. Și face asta aproape la fel de bine precum dansează

Foto: Paul Schneider 

TIFF 2021. Cele două zile în care am trăit în același oraș cu el, au fost o rupere completă de la realitate. Au fost două veritabile zile de concediu în afara Terrei normale, am fost într-un univers al culturii și artei, departe de banal și rutină. Am fost inconjurat nu doar de o gașcă de oameni minunați, cărora le sunt indatorat până peste cap pentru întreaga avalanșă de emoții pe care și le-au împărtășit pe rând cu mine.

Înapoi la Polunin și dansul său. Nu-i voi ridica ode și osanale, mă voi concentra pe ceea ce am simțit privindu-l și, în egală măsură, fotografiindu-l.

Prima emoție a fost în sine o cutremurare. Un șoc plăcut, de-o intensitate dulce. După întâlnirea din 2018, Poluninul din fața mea, intrând aproape levitând în sala de conferințe a unui hotel clujean, părea un heruvim. Dar nu unul dintre aceia pictați pe pereți de biserici, ci unul al naibii de uman, de frumos, de cald. Aura sa s-a simțit în toată sala. Nu a fost un murmur, ci aproape un geamăt de fericire, la intrarea lui. Polunin a adus cu sine o mulțime de stare de bine. A adus atât de mult zâmbet încât nici colegul cameraman care-și ura soarta din cauza unei dureri acute de măsele nu a rezistat și s-a lăsat inundat  de vraja poluninistică.

 

Pe Polunin nu-l poți urî nici pentru tatuajele lui, nici pentru rebelismul pe care cu-atâta intensitate l-a trăit ani de-a rândul

Eu îl admir acum, după ce o vreme i-am fost aproape vrăjmaș. M-am certat pe mine însumi, mi-am făcut mea maxima culpa, însă Sergei m-a învățat să mă iert. Și când m-am iertat, l-am putut privi și înțelege în toată plenitudinea lui. Și nu, SergeiPolunin nu este un zeu. Zeii își doresc să se numească Polunin. Dar Polunin nu e zeu. E el inșuși cu o naturalețe care face și-o statuie să roșească. E un om. Un OM. E nu doar un dansator care mută proiectoarele (da, da, alea de sus) în fouette, e un om care mută opinii, schimbă statistici și dezrobește inimi. Prin simplitatea lui aproape ridicolă. Modestia lui, coroborată cu atitudea lui introvertă, e inumană în umanitatea ei. Am căutat în sala de conferințe priviri străine, reci și surde. Si am găsit doar ochi lipiți din pasiune de cuvântul lui, de tăcerea și de șuvițele lui. Da, da… am ascultat bărbați oftând și-am văzut ochi care se hrăneau cu cuvântul lui. Și nu, nu era ceva ritualic sau de sectă, era doar o stare de bine, indusă de-un om, vorbind simplu, curat și (prea) diplomat, unui public curat, cuminte și fascinat.

Polunin știe vorbi. Încet, cu mâinile lui tatuate, cu ochii lui aproape mereu triști. Și face asta aproape la fel de bine precum dansează. M-a uluit simplitatea lui care mi-era străină. Așteptam și aproape că-mi doream să-i revăd aroganța de-acum 3 ani. Voiam să-l cert, să-l sfădesc pentru superioritatea lui inferioară realității lui. Nu mi-a dat ocazia. Dar mi-a dat pace. Și mi-a dat pace cu mine. A dăruit atât de multă pace într-un timp record de scurt …

Pe Polunin nu-l poți urî nici pentru tatuajele lui, nici pentru rebelismul pe care cu-atâta intensitate l-a trăit ani de-a rândul. Pe Polunin nu trebuie nici măcar să-l înțelegi sau accepți. Sergei este. Sau nu-i. Îl simți, îți vibrează între sinapse și aortă. Sau nu. Nu există cale de mijloc. Nu există compromis.

Cumulul de emoții pe care-l dăruiește e identitatea lui.

Despre dansul lui, mai pe larg, la fel de pătimaș, mai târziu.

De la Cluj-Napoca pentru Ballet Magazine, Daniel Schneider


Spread the love

Related Posts

Leave a Comment

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate