Studiouri de balet din București, ȋnaintea ȋnființării Liceului de Coregrafie
Unde făceau primii pași ȋn balet profesorii profesorilor noștri
De la crearea Academiei de Balet din Paris, ȋn 1661, ȋnvățămȃntul dansului clasic a fost luat sub aripa teatrelor de operă ȋn marile orașe ale țărilor occidentale și nu numai. Secolul XVIII a cunoscut ȋnființarea celor mai vechi școli de balet din Europa, la Sankt Petersburg (1738), Copenhaga și Viena (1771), Moscova (1776), Varșovia (1785), apoi Milano (1813). Acestea beneficiau de finanțarea și suportul autorităților și adesea asigurau internat și cantină elevilor de condiție modestă, care constituiau majoritatea. Era un mod firesc al teatrelor de a-și asigura pepiniera de talente, angajȃnd ȋn companie absolvenții cei mai meritorii – obicei păstrat pȃnă ȋn zilele noastre. Unii dintre aceștia, la rȃndul lor, se vor orienta mai tȃrziu către pedagogie, formȃnd și cizelȃnd alți balerini, fără a avea ȋntotdeauna studiouri de balet propriu-zise.
În țara noastră ideea profesionalizării ȋn balet apare relativ tȃrziu. Dezvoltarea artei coregrafice româneşti culte se împleteşte strâns cu cea a artei lirice, crescând mai întâi ca o anexă a acesteia sub forma divertismentelor din opere, ȋn secolul XIX. Maeştrii de balet sunt recrutaţi la început dintre intelectualii de vază care cunosc bine dansul popular şi dintre dansatorii străini naturalizaţi în Principate. Treptat, iau fiinţă şcoli particulare de dans, iar divertismentele din spectacolele trupelor străine ajung să fie susţinute de dansatori autohtoni.
Întemeind în 1885 ceea ce va fi Opera Română, George Stephănescu deschide în cadrul ei o școală de balet, care se menţine sub diferite forme chiar şi după ce, în 1902, secţia de operă a Teatrului Naţional se desfiinţează ca urmare a suspendării subvenţiei. Absolvenţii acesteia activează ulterior în cadrul diverselor companii de operă, operetă sau cabaret, fără a dobândi însă un nivel tehnic competitiv. Consemnările de la ȋnceputul secolului XX sunt rare și ȋntȃmplătoare, așa ȋncȃt nu știm decȃt de existența, ȋn 1908, a unui studio condus de Oscar Schmidt.
În 1921, când Societatea Lirică Opera Română devine o instituţie independentă, preia ȋmpreună cu celelalte compartimente artistice şi corpul de balet. Se înfiinţează totodată prima şcoală de balet a Operei, a cărei conducere este asumată de Maria Bălănescu (pȃnă ȋn 1939), unde se formează cȃțiva dintre prim-soliștii epocii: Béla Balogh, Pușa Niculescu, Nuți Dona, Nicolae Iacobescu, Josefina Krannich, Josefina Sternfeld.
Tereza Battagi, care conduce la ȋnceput compania de balet ȋmpreună cu Charles Godlewski, deținea deja din 1919 un studio, unde le avusese ca eleve pe Elena Penescu-Liciu, Tamara Capp, Josefina Sternfeld. Va renunța la studio ȋn 1923, odată cu ȋntoarcerea sa ȋn Italia, ca angajată a Teatrului Scala din Milano.
În 1924, proaspăt ȋntoarsă de la Paris, Floria Capsali deschide una dintre cele mai importante școli din perioada interbelică. Aici se vor forma, vreme de peste două decenii, generații ȋntregi de viitori soliști ai Operei (Trixy Checais, Oleg Danovski, Pușa Niculescu, Marie-Jeanne Livezeanu, Nuți Dona, Gabriela Danovski, Ioan Tugearu, Gelu Barbu, Ion Alexe, Rina Constantini, Irinel Liciu, Valentina Massini, Ida Matei, Sanda Orleanu, Gabriel Popescu, Stere Popescu, Suzi Rumler), ai altor teatre lirice din țară (Mireille Savopol, Liana Tugearu) și din străinătate (Marilena Preoteasa – R.S.Cehoslovacă), dar și dansatori care vor adopta alte curente (Vera Proca, Silvia Surdu, Malou Iosif). Unii dintre foștii elevi vor reveni peste timp ca profesori (Mitiță Dumitrescu, Tamara Capp, Silvia Negreanu) sau ȋi vor fi parteneri de scenă (Gabriel Negri).
Tot ȋn 1924 ia ființă la Casa Franceză studioul lui Paule Sybille, care ȋși va menține porțile deschise timp de cȃteva decenii. Acesta va fi frecventat, printre alții, de Trixy Checais, Iris Barbura, Lulu Ross, Simona Ştefănescu și Miriam Răducanu.
Cam ȋn aceeași perioadă (1925-1949) funcționează și studioul lui Anton Romanowski, urmat asiduu de tineri care ȋși completează aici pregătirea sau sunt deja soliști ai Operei (Josefina Krannich, Elena Penescu-Liciu, Oleg Danovski, Ileana Iliescu, Ion Băitanciuc, Béla Balogh, Gelu Barbu, Nuți Dona, Cora Benador, Alexa Mezincescu, Rina Constantini, Simona Ştefănescu, Marta Hertzeg, Valentina Massini, Adrian Caracaș, Cristina Hamel, Eugen Mărcui, Pușa Niculescu, Petre Ciortea, Tilde Urseanu, apoi Magdalena Popa, Luminița Dumitrescu, Rodica Simion, Elena Dacian, Clara Volini). Majoritatea frecventează mai multe școli ȋn paralel, absorbind de la fiecare profesor elemente din tehnica rusă sau italiană, ori continuă să lucreze cu maestrul și după angajarea ȋn teatru.
De remarcat că ȋn 1926 exista deja o Asociație a maeștrilor de dans din Romȃnia, ceea ce demonstrează că arta coregrafică se afla ȋn plin avȃnt și că membrii ei simțeau nevoia unor forme de organizare de breaslă.
Cu o neobosită energie, Anton Romanowski se ȋmparte ȋntre Operă, unde este prim-solist, apoi maestru de balet și coregraf, contractele sale externe și activitatea pedagogică, predȃnd de asemenea la Conservatorul „Pro Arte” ȋncepȃnd din 1936 și la studioul Elenei Penescu-Liciu, din 1939.
Aceasta din urmă, după ce oferise cursuri de balet (gratuit) copilelor talentate dar fără posibilități materiale din Clujul anilor ’20, unde fusese angajată mai ȋntȃi, susține un studio deosebit de apreciat ȋn București (1939-1970), pȃnă dincolo de vȃrsta de pensionare, pe unde trec viitoare stele ale baletului și dansului romȃnesc: Alexa Mezincescu, Vera Proca, Irinel Liciu, Violeta Bazaca, Rina Constantini, Magdalena Popa, Cristina Hamel, Tilde Urseanu, Edith Brejan, Leni Dacian, Lizzi Lind, Petre Bodeuț, Pania Mihailova Ranja, Clara Volini.
Un alt studio privat din perioada interbelică este cel al Verei Karalli (1933-1938), maestră de balet și coregrafă a Operei, absolventă a Şcolii Imperiale de Balet din Moscova și fostă membră a Baletelor Ruse ale lui Diaghilev, susținut pȃnă ȋn anul plecării sale din țară, după care va deveni maestră de balet la Paris, apoi la Viena.
Mai puțin cunoscut, deși prim-solist vreme de două decenii al Operei, Carol Apostolescu este totodată un profesor foarte activ care, după ce urmează cursurile Asociației maeștrilor de dans din Romȃnia, predă el ȋnsuși la Şcoala particulară a Sindicatelor ziariștilor (1934), iar mai tȃrziu, după război, la Şcoala primară „Lucaci” (1944-1946) și Şcoala de balet a copiilor salariaților C.E.C. (!)
Din cele de mai sus reiese doar ȋn mică măsură efervescența ȋnvățămȃntului coregrafic din perioada interbelică, ȋn care tinerii dedicați Terspichorei aveau posibilitatea de a studia și dansul expresionist, ca ȋn școlile conduse de Iris Barbura sau Trixy Checais, printre ai cărui elevi s-au numărat Miriam Răducanu, Gelu Barbu, Ida Matei sau Cora Benador.
Sfȃrșitul celui de-al doilea război mondial aduce, odată cu influența politică rusă, o și mai mare deschidere către balet, artă care ajunsese la cel mai ȋnalt nivel ȋn U.R.S.S. Cȃteva studiouri particulare continuă să funcționeze (Anton Romanowski, Elena Penescu-Liciu, Paule Sybille), altele apar pe lȃngă instituții ale statului (vezi Carol Apostolescu, mai sus).
În 1946 ia ființă o școală de dans ȋn cadrul ansablului Casei Centrale a Sindicatelor, ȋn sediul de pe Lipscani (Teatrul „Rapsodia” de mai tȃrziu), unde erau angajați ca maeștri de balet Floria Capsali și Mitiță Dumitrescu. Dotată cu internat și cantină, aceasta prefigurează crearea unei adevărate Şcoli de Coregrafie de stat. În anii 1947-1948 se susțin aici cursuri de balet, ritmică, dansuri populare, dans de caracter, „mișcări de mase”, acrobație, istoria dansului, atitudine-gest-mimică și grimă, dar și teorie și solfegii, canto, istoria muzicii, „dicțiune și frazare”. Între profesori se numără, ȋn afara celor doi care predau dans clasic, Esther Magyar, Tamara Capp și mai multe foste eleve ale cuplului Capsali-Dumitrescu. Aici se vor forma viitorii maeștri de balet Oprea Petrescu și Gheorghe Stefan, soliștii Mimi Bardezian, Gheorghe Cotovelea, Coca Nenciu, Nicolae Pantazi ș.a.
Profitȃnd de climatul cultural favorabil și la insistența unor personalități artistice ale vremii, după o scurtă perioadă de tranziție, ca Secție de Coregrafie ȋn cadrul Şcolii Tehnice de Artă, ȋn 1949 se ȋnființează Liceul de Coregrafie din București, urmat de cel din Cluj, ȋn 1950. Existența lor va face să dispară o bună parte dintre studiourile private, dar lucrul ȋn particular va continua, mai mult ȋn umbră, pȃnă cȃnd vor reveni ȋn forță, ȋncepȃnd din anii ’90, pentru a compensa cantitatea (și implicit calitatea) orelor de studiu oficial. Dar asta e o altă poveste…
