Doina Andronache – Scurtă biografie
Doina Andronache s-a născut în 1942, în comuna Brânzeni, Județul Orhei, Basarabia, a fost și este o personalitate a dansului-balerină și regizor coregraf. A studiat baletul timp de 9 ani la Liceul de Coregrafie din București. În 1961 a intrat la Operă Română, acum Opera Națională București, unde a fost promovată în scurt timp în roluri solistice (Giselle, Coppelia, Frumoasa din pădurea adormită – au fost rolurile ei de debut ca solistă pe această scenă).
În anul 1964 s-a căsătorit cu balerinul și coregraful Cornel Patrichi. Celebrul cuplu de artiști a colaborat cu diferite instituții de cultură în numeroase spectacole, dar și emisiuni de televiune, filme artistice de lungmetraj. În 1970, dna Doina Andronache a revenit pe scena Operei Române. În 1973, cei doi divorțează după un mariaj și o colaborare artistică de 9 ani. Ea se specializează ca și coregraf, realizând coregrafii/ mișcarea scenică pentru spectacole de teatru, emisiuni de varietăți, filme, operă și balet.
A condus compartimentul de balet al Operei Naționale București unde a pus în scenă o serie de spectacole – ”Camerata Coregrafică”, “Francesca Da Rimini”, “Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, ”Mozartiana”, ”Seara franceză”.
A fost distinsă cu Ordinul ”Meritul cultural” în grad de ofițer în anul 2004, pentru întreaga activitate artistică.
Doina Andronache: “Energia mea debordantă a distrus totul în casă și mama era disperată!”
Cum ați descoperit baletul și ce a însemnat această artă pentru dvs? Ce profesori ați avut în cadrul Liceului de Coregrafie?
Doina Andronache: Îmi amintesc cu dragoste de anii petrecuți în Liceul de Coregrafie!
Am fost o elevă nu numai silitoare, dar interesată de copil de tot ce se petrecea în jurul meu…făceam totul cu pasiune.
Îmi amintesc și astăzi, primele trei apariții pe scenă, înainte de a fi elevă a Liceului…undeva după terminarea războiului se sărbătorea Crăciunul la Bârlad de unde era tatăl meu, mama care absolvise Colegiul Eparhial din Chișinău, organiza spectacolul, iar eu din mai mulți copii, îl interpetam pe Isus-copilul…îmi amintesc că stăteam între picioarele unei mese răsturnate acoperite cu un cearceaf…îmi amintesc și de coregrafiile dansurilor de la grădiniță…un dans chinezesc îmbrăcată în capotul mamei, cu o fundă uriașă în spate și doua surcele în cap puse cruciș. Un alt moment de dans rusesc…ambele stiluri erau la modă. Mai târziu, în București, la Palatul Pionierilor am fost trimisă la Varna, în cadrul unui festival al copiilor împreuna cu Gheorge Zamfir, și el pionier. El cu naiul cânta pentru mine…eu în poante cu umbreluța dansam o polka-mazurcă pe muzică la nai.
La Liceul de Coregrafie am ajuns datorită d-nei Rosette Manu care i-a spus mamei: ,,cel mai bine pentru tine și Doina, este să o aduci la examenul de balet“.
Dat fiind că energia mea debordantă a distrus totul în casă și mama era disperată, am fost adusă la examenul de admitere în curtea fostului restaurant Cina, unde aproximativ o sută de copii se zbenguiau în soare…cei ce făcusera balet în școli particulare aveau diverse costume – fetițele purtau tutu-uri (pe care le priveam cu invidie)…de exemplu Maria Mitrache avea un tutu, Andreea Constantinescu și Doina Moraru aveau și ele…eu, Cornel Patrichi, Liana Nicolau (primă balerină Iași), Gabriela Nicolescu, Mihaela Crăciunescu, (ambele soliste la Opera din București, apoi Gabriela prim solistă la Munchen)…eram în chiloței Tetra de bumbac …toți cu tutu sau nu, am fost selectați de maestrul Gabovici, venit special invitat de directoarea Liceului, minunata doamnă – Esther Magyar Gonda.
Doina Andronache în timpul studiilor coordonate de Lulu Ross
Prima profesoară în primul an a fost fanțuzoaica, Rosette Manu, apoi până în anul V, am avut-o pe d-na Demian. Ultimile 4 clase cu excepționala doamna Lulu Ross, la duet Gelu Matei, la caracter Clara Volini – minunată dansatoare de dans de caracter, la dans romanesc pe Tamara Capp, la modern și arta actorului pe d-na Miriam Răducanu.
Italianca – Festivalul Tinerii Soliști
Am avut privilegiul să fiu pregatită pentru Festivalul Tinerilor Soliști dedicat Liceelor de balet din țară, de maeștrii Tilde Urseanu, Gheorge Ștefan, iar pentru spectacolul de diplomă de Cora Benador și Gelu Barbu, care ne-au format gustul spre neoclasic – dansul făcut de el pe muzica de Prokofiev, era o noutate pentru noi la acea vreme. Ca elevă, am fost laureată a “Tinerilor Soliști” cred prin ’57 sau ‘58 cu dansul făcut de maestrul Gheorghe, un dans numai cu sărituri, fouette-uri, manej-uri, mă rog, nu lipsea nimic, plus o istorie tragică pe care trebuia să o interpretez. Am reușit, am fost fericită, am apărut în reviste cu o poză făcută în sala mare la oglindă. La spectacolul de diplomă am dansat foarte mult, bineînțeles cu Cornel Patrichi, pas de deux din “Don Quijote” – act III pregătiți de Cora Benador, variație din “Coppelia” pregatită de Tilde Urseanu, “Italianca” – dans făcut de Gheorghe Ștefan, “Fata și Vântul” coregrafia Gelu Barbu, “Hotta” cu toată clasa baieți și fete – coregrafia Tilde Urseanu, “Nunta în Banat” cu noi doi soliști – coregrafia Tamara Capp și Chopiniana.
“Nu imi amintesc să fi fost bolnavă”
Ați avut o carieră de excepție ca balerină și mai apoi, coregraf. Ați format un cuplu celebru cu marele coregraf Cornel Patrichi alături de care ați strălucit în anii ’60 -’70 pe scena Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”, a Teatrului “Fantasio” Constanța, în numeroase spectacole și emisiuni de televizune, filme artistice de lungmetraj. Povestiți-ne despre acea epocă de aur a baletului românesc.
Doina Andronache: Nu știu dacă seriile care au fost înaintea mea au dat concurs de intrare la Operă, dar Eugenia Dobrescu (Cotovelea) și eu, am fost angajate fără concurs. Deși primii ani erau întotdeauna de ansamblu, în paralel am făcut multe solo-uri. Maestrul Gelu Matei a montat Concertino pe muzica lui Dinu Lipatti numai cu patru balerine printre care și eu, sau maestrul Marcu Vasile m-a distribuit în tabloul de balet alături de Nicolae Deneș din opera “Manon” la premieră. Am dansat în toate baletele din repertoriu, în ansamblu sau solo-uri.
Nu imi amintesc să fi fost bolnavă (chiar dacă am dansat cu 39° sau cu injecții pentru a nu simți durerea)…pur și simplu mi se părea normal să dai tot, să nu înșeli spectatorii…să fiu pe scenă, mi se părea un miracol și nu mă interesa nimic altceva, spre disperarea tatălui meu, care și-ar fi dorit pentru fiica sa o carieră diplomatică. A protestat acasă, dar mama cu adevărat diplomată i-a spus: ,,Nu te îngrijora, Doina face balet numai până termină școala”. Dar n-a fost să fie așa!
În școală la orele de Dans istoric, Caracter, Folclor, Duet și Repertoriu, profesorii ne așezau pe perechi…maestrul Gelu Matei cu care faceam Duet, arăta o mișcare cu mine în arabesque sau priză, apoi repetam mișcarea cu Cornel, dar și cu ceilalți băieți.
Despre relația cu regretatul Cornel Patrichi: “Ne iubeam, eram tineri și voiam să cucerim lumea!”
Doina Andronache și Corenl Patrichi
Probabil de aici vine și coeziunea perfectă din timpul în care am dansat împreună și desigur, pentru că ne iubeam, eram tineri și voiam să cucerim lumea! În elanul meu de iubire, spre disperarea părinților mei, a d-nei Esther Magyar directoarea Baletului Operei în acel moment, m-am căsătorit și după puțin timp, chiar înainte de confirmarea ca solistă, pur și simplu am plecat din Operă la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”, unde Cornel era angajat și nu avea parteneră. Chiar dacă acest fapt pare o nebunie în ochii oricărui balerin cu visul de a fi la Operă, pentru mine a fost o experiență care m-a îmbogățit profesional…aici am cunoscut-o pe Silvia Surdu, absolventă și ea a Liceului de Coregrafie, care m-a învățat step. I-am cunoscut pe maeștrii Sever și Fayer și mai ales, pe Floria Capsali și Mitiță Dumitrescu, care au montat Demoazela Măriuța pentru mine și Cornel. Apoi am lucrat cu maestrul Oleg Danovski și cu maestra teatrului, Adriana Dumitrescu. Duetele noastre au însemnat momente importante în istoria baletului de revistă, la fel la Teatrul “Fantasio” din Constanța, unde Cornel a început să facă coregrafia la diferite spectacole. Eu m-am întors în București și am dat examen la Institutul I.L.Caragiale, secția Regie și am reușit! Eram fericită…am fost la clasa domnului Radu Penciulescu, am petrecut un timp minunat în care am învățat enorm, dar pe care din păcate nu l-am sfârșit cum ar fi trebuit, numai și numai din motive personale nu m-am mai prezentat la examen.
După ceva timp, Ministerul Culturii a înființat cursuri de 2 ani pentru viitorii regizori-coregrafi, la care m-am înscris, l-am urmat cu sfințenie și am dat și examenul! Ca mentori principali i-am avut pe Hero Lupescu și pe Oleg Danovski, cred că era în anul 1980.
Se spune ca meseria asta de regizor-coregraf se fură, dar eu am învățat pe lângă furat, m-am documentat, am întrebat, am văzut spectacole, am plâns și n-am dormit. Făceam naveta la diferite teatre din țară, uneori cu avionul de dupa amiază la spectacol și înapoi în București cu trenul de noapte unde dormeam, la 8.00 la cursuri, pe urmă repetiții la Operă, la ora 15.00 la TV, la 17.00 din nou la Operă…și așa ani întregi….
Doina Andronache și Cornel Patrichi
Revenind la timpul cuplului Doina și Cornel, după căsătorie ne-am pus problema locuinței. La ai lui, în doua cămăruțe erau părinții divortați, plus bunica …noi am dormit cu bunica care avea insomnii… la ai mei nici nu îndrăzneam să întreb, părinții mei nu au venit la nunta mea. Într-un târziu mama s-a îndurat de mine și ne-a primit în subsolul în care locuiam deja de la 7 ani, când am venit în București. Timp de 6 luni am tot căutat, ne-am rugat și în final, am căpătat un apartament într-un bloc nou, neterminat, în Balta Alba. Toate autobuzele, chiar și noaptea, circulau până în Dristor. Ca să avem bani, chiar dacă nu aveam voie, mulți dintre noi dansam la diverse baruri și de la Dristor mai mergeam o oră…măcar pe jos, pe ploaie, zăpadă sau ger. Cândva am reușit să facem un schimb și am ajuns în centru.
Viața noastră era să dansăm, să dansăm, ori dansam, ori repetam, ori pe masa din bucătărie ascultam muzică pe magnetofonul Tesla și încercam să facem diverse coregrafii.
După întoarcerea mea la Operă, conștientă că am ratat cariera de solist, dar încă cu dorința arzătoare de a dansa, am fost oprită din elanul meu de o altă piedică – sănătatea pe care cu inconștiență am neglijat-o, nu mai vorbesc că eram absolut analfabetă în medicină…verdictul m-a lovit ca un trăsnet, dar m-a și trezit la realitate. Atunci au început călătoriile mele la teatrele din țară și din București, unde am lucrat cu actori și regizori de renume din Teatru și Cinematografie sau Televiziune. Primele ,,încercări” cu Toma Caragiu și Anda Călugăreanu, cu regizorul A. Tocilescu am lucrat la Nevestele vesele, cu Doru Vișan în rolul Falstaff – premiul Uniter, cu Geo Saizescu, cu Dan Pitza. Cu carismaticul și neuitatul Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneț, Liviu Ciulei, Dan Mihăescu, Tudor Mărăscu care m-a distribuit în Ondine, alături de Emil Botta, Violeta Andrei.
Imi era frică să pierd timpul pe care nu-l mai zăream veșnic (deși de copil credeam că-s nemuritoare!!!), lucram cu o frenezie rară, eram prezentă la toate emisiunile TV cu maeștrii Gelu Matei, Tilde Urseanu, Alexe Ion, Sandu Fayer, Sever…până și pauzele dintre reportaje făcute din reclame turistice erau cu mine și Cornel. Cu Adriana Dumitrescu de exemplu, am făcut un filmuleț cu Baletul Operei cu fântânile arteziene ale Bucureștiului, cu maestru Oleg Danovski nenumărate filme ca “Celebrul 702”, regizor Mihai Iacob – film debut pentru Radu Beligan, unde maestrul Oleg a luat tot Baletul cu soliști și a dansat și el! Sau “Dragoste la 0 grade” din nou tot baletul cu soliștii Leni Dacian și Sergiu Stefanski, “Neamul Șoimăreștilor” cu patru sclave (în cortul turcului) – Ruxandra Racoviță, Magdalena Popa, Gabriela Dumitrescu (Stănescu) și eu, sau filmul muzical-coregrafic în regia lui Valeriu Lazarov “Mens sana in corpore sano”, emisiuni filmate noaptea pentru a nu deranja programul Operei, sau “București de trei ori” la începuturile televiziunii unde am dansat cu capul închis într-un televizor….dormeam toți pe unde apucam când aveam un moment liber…eu am adormit după o filmare la Buftea sub pian, muzica nu m-a deranjat câtuși de puțin.
Mai târziu energia aceasta debordantă, elanul și ritmul meu, am încercat să le transmit la rândul meu generațiilor noi și cred că în mare parte, am reușit. Altfel nu s-ar povesti nostalgic despre acele timpuri.
Colegii mei au aflat târziu, după pensionarea mea de ce eram așa grăbită…mi-am respectat colegii indiferent din ce teatru sau ansamblu erau, cu unii am rămas prieteni pe viață.
Îmi amintesc cu plăcere de colegii mei de la Operă care m-au acompaniat o viață, de când eram elevă până la pensionare, dar și de cei de la Teatrul “Fantasio” sau de la Teatrul Revistă “Constantin Tănase”.
Am dansat cu Păstorel Ionescu excelent partener, cu Simion D, cu Tudor Cotaibă, cu Mihai Mândruțiu de la Brașov, alături de Viorica Kiss, Livioara Kiss, Sida Spătaru sau Gina Tătaru și Tatiana Botez, Petrișor Luca sau Zolly Balint, lângă artiști de prestigiu ca Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Cristina Stamate, Cornelia Teodosiu, Gică Petrescu. De la Teatrul din Deva cu un deosebit talentat balerin și coregraf Dumitru Hanea, pe care am plăcerea să-i număr printre prieteni, de la “Fantasio” cu prim solistul Endre Kiss sau Andreea Constantinescu – prim solistă și coregrafă la Operetă, colegă de banca și de școală, sau familia Barbuceanu de la fostul ansamblu ,,Doina Armatei”. Sunt mult mai mulți, dar nu pot să-i scriu pe toți, deși mi-ar face plăcere.
Citește și: Există viață după balet?
Ați fost coordonatorul Baletului Operei Naționale București. Cum erau artiștii acelei perioade, cum se desfășurau repetițiile, spectacolele, turneele? Care a fost prima dvs montare pe scenă Operei Naționale București?
Doina Andronache: Cred că prin anul 1981 când Magdalena Popa urma să plece la Festivalul de la care nu s-a mai întors, am fost numită Șef Compartiment Balet al Operei București, deși fusesem aleasă președinta Sindicatului pe întreaga instituție. În ambele funcții, am rămas până aproape de pensionare.
Ca Șef al Baletului mărturisesc că am încercat să fac față, deși habar nu aveam ce complexă este această funcție…nu mai spun ca îmi ocupa ziua și noaptea cu toate planificarile de repertoriu, distribuții, repetiții, studii, concursuri de categorii, concursuri de intrare în Opera, turnee, toate în paralel cu munca sindicală pentru toate compartimentele Operei, adică: Orchestră, Cor, Balet, Ateliere de Croitorie, Încălțăminte, Mașiniști, Garderobiere, Studii Muzicale și Regizorat…și ambele funcții (nu ca în ziua de azi) fără a fi remunerate, ci pur și simplu, onorific! Și recunosc că elanul meu debordant m-a ajutat enorm dar fără ajutorul grupului pe care l-am format pentru Regizoratul Balet, sunt sigură că n-aș fi reușit! Alături de mine la început a fost regizorul de culise Jean Barea, un om cum rar întâlnești în viață, conștiincios și cu un spirit de dreptate rar întâlnit, mai târziu pe aceeași funcție Gheorge Bîrău, deasemeni excelent profesionsit, completați de 3 balerini care din diferite motive nu dansau decât sporadic, dar care erau prezenți zilnic rezolvând toate problemele pe care eu nu reușeam să le rezolv. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, dar ei au știut ca întotdeauna i-am apreciat, respectat și i-am simțit prietenii mei…cunoscutul solist Adrian Caracaș, Mariana Turlea extaordinară, inteligentă, în stare să găsească soluții la orice problema ivită, era pur și simplu ,,memoria” mea, Florin Gavrilescu absolvent al Liceului de Coregrafie dar reprofilat în funcția de regizor de culise, interpreta și diferite roluri de caracter și Ștefan Năstase, la rândul lui, rezolva tot ce ceilalți nu reușiseră înca, în plus, era și ,,curier” între mine și celelalte compartimente.
Pentru mine, acești oameni au format echipa perfectă, armonioasă, gata să se dedice la orice oră din zi și noapte. Pentru ei, toata dragostea și recunoștința mea!
In programuĺ zilnic de repetiții, un rol deosebit l-a avut colegul nostru de școală devenit asistent de maestru de balet și profesor de studii, minunatul Raul Erceanu, cu care toți soliștii ar fi dorit să fie programați să repete, un profesionist care a continuat tradiția în munca de asistent începută de maestrul Gelu Matei. Alături de Raul și după prea timpuria sa dispariție dintre noi, am promovat artiști în rândul asistenților balerini soliști sau din ansamblu cu calități pedagogice, cum ar fi Ștefan Banică, care dacă îmi amintesc bine, preda și la școală iar în Operă pregătea soliști pentru noi roluri, Ioan Tugearu era deja consacrat ca asistent și coregraf, ca și Alexa Mezincescu, noi asistenți pentru soliști și ansamblu precum Petruța Almosnino, Florin Mateescu, uneori soliști ca Aglaia Gheorghe, Leni Dacian, Rose-Marie Bot, Magdalena Rovinescu, Ioana Bădănoiu sau din ansamblu Doina Craciun (a pregatit elevii școlii pentru baletul ,,Alba ca Zăpada”), preluau funcțiile de asistenți pentru care nu aveam posturi în schemă, deci subliniez că atât postul meu ,,onorific” de șef al Baletului, cât și munca de asistență a acestor artiști, nu a fost niciodată remunerată, și ei, și eu, eram mândri să facem ceva pentru balet, pentru Operă. Cu toate acestea, câteodată, conservatorismul din noi ne freneza uneori gândirea.
A fost un timp când după multe discuții, am reușit cu Mihaela Atanasiu – coregrafă, ca toți cei 10 absolvenți ai cursului de Regizori – Coregrafi, să monteze la Operă. De Mihaela mă leagă anii de școală iar după terminarea școlii și revenirea ei în București, după ce fusese la Iași, întâlnirile de la gale și de la cursuri ne-au apropiat și în ultimii ani, am devenit prietene. Poate că și problemele noastre comune cu sănătatea, ne-au apropiat. Îmi amintesc ultima noastră convorbire telefonică, când m-a sunat să-și ia rămas bun înainte de plecarea ei în eternitate.
Mihaela Atanasiu a realizat spectacole minunate, cu un accent modern unic, pline de fantezie, în timpul acela când informația era inexistentă, baletele ei străluceau prin originalitate…pe nedrept uitată atât de repede de către Operetă, cat și de Operă.
Măcar Baletul din Iași și-a numit o sală cu numele ei, dar nu mi se pare atat de complicat atâta timp cât mai există interpreți și asistenți care au participat la spectacolele Mihaelei, să nu fie folosiți pentru a reface spectacolele ei…sau macar un spectacol omagial.
Debut coregrafic – Francesca Da Rimini
Eu am debutat cu coregrafia pentru opera ,,Francesca Da Rimini”, balet făcut tot în bucătăria mea de 2×3m, cu magnetofonul Tesla pe masă…sălile de balet după amiaza le lăsam Liceului de Coregrfaie cu clase mari, care nu avea oricum săli adecvate…de altfel era și într-o situație precară. Pentru a ajuta Liceul, mi-am gândit următorul spectacol – “Albă ca Zăpada”, compozitor Cornel Trăilescu, în așa fel încât să folosesc masiv elevii din clasele mai mici. Când eram în anul I de balet, am și început să fac practică la Operă în “Macul roșu”, “Călărețul de aramă”, “Dama de pică” , experiențe extraordinare pe care le-am retrăit cu copiii școlii, alături de profesorii care m-au ajutat cu trup și suflet. Eu eram foarte mândră că alături de primii soliști Geta Vretos, Laurențiu Guinea, Aglaia Gheorghe și Adam Madeleine, se aflau și elevii școlii la această premieră mondială. In aceeași peroadă, am făcut parte din echipa maestrului Hero Lupescu care a câștigat la concurs cu încă 4 țări (Rusia, Franța, China, Italia) realizarea a 4 mari spectacole pe stadion în Maroc, pentru ,,Jocurile mediteraniene” spectacol de deschidere și altul de închidere. Eu pe lângă coregrafie și asistență regizorală, am și dansat în ,,Jocurile Panarabe” și ,,Jocurile Francofone”.
La fiecare spectacol am lucrat cu 36.000 de soldați și 5000 de fete, normal toți amatori, în condiții de nedescris, la temperaturi de 45° și un praf de 10 cm la sol. Dar reprezentam Romania și la final, Regele l-a decorat pe maestrul Hero pentru măreția și amploarea spectacolelor.
Chiar cu ,,timpul meu limitat” am mai făcut câteva spectacole de balet…regret ca n-am mai apucat să fac ,,D’ale carnavalului” pentru care compozitorul Laurențiu Profeta a scris muzica pe libretul făcut împreuna cu marea actriță și scriitoare, Flavia Buref.
Mi-am amintit acum ca în timpul meu la conducerea Baletului, m-am confruntat cu diferite situații ca lipsa de bani la plata salariilor, dacă îmi amintesc bine au fost 6 luni fără salarii, timp în care am făcut cu Baletul Operei săptămânal emisii la TV, antrenându-i în ritmul meu, am închiriat costumele la Tv, de unele costume dispărute și apărute ca prin farmec în altă formă, nu e cazul să intru în amănunt.
Cu ,,un zâmbet și o floare” plecam să ,,cuceresc” pentru angajații Operei, ba un buletin de București, ba un apartament, ba o butelie de aragaz…toate erau importante în acea perioadă.
Uneori plecam cu mașina la Russe, în Bulgaria și mă întorceam cu mașina plină de pui înghețați pe care îi împărțeam cu unii din bloc, care stăteau pentru mine la coadă sa-mi iau rația de benzină, că nu aveam timp de așa ceva…și câte și mai câte de plâns, dar și de râs. Pentru a nu pierde posturile (în timpul meu nu am redus nici un post) am lăsat să plece cu contract pe cele mai în vârstă balerine, fără a le desface contractele și pe un post am angajat două absolvente, rezolvând astfel problema vârstei.
Un alt lucru important pentru care am luptat cu dinții: păstrarea repertoriului clasic și atunci când unele spectacole se degradaseră sau nu mai aveam interpreți să le repunem în scenă…așa l-am convins pe maestrul Oleg Danovski să refacă Lacul Lebedelor și Cocoșatul de la Notre Dame și pe doamna Tilde Urseanu să refacă baletul La piață.
Din anul 1991 ați plecat în Austria. Ce v-a determinat să rămâneți acolo? Ați mai avut contact cu dansul?
Doina Andronache: Anul ’89 – ’90 l-am petrecut prin spitale timp în care colegul meu, Nicolae Deneș mi-a ținut locul în administrea activității Baletului și îi mulțumesc și lui, pentru dăruire și competență.
Citește și: Interviu cu fiul lui Nicolae Deneș, Prim solist la Moulin Rouge
Medicii m-au sfătuit să elimin orice activitate, fără stres și tensiuni. Nici atmosfera din Operă în acel timp nu era tocmai ,,liniștită”, am văzut persoane în care am crezut, într-o altă lumină…și m-am decis să mă pensionez înainte de vârstă, chiar cu o pensie mai mică, dar fără stres.
Am stat un an acasă, m-am plictisit îngrozitor și cum bunul Dumnezeu are grijă de toate, mi s-a oferit un contract de profesor de balet, la o școală particulară în Austria, unde habar nu aveam de limba germană, dar pe care am învățat-o ,,din mers”. Am lucrat 7 ani acolo și tocmai mă pregăteam să mă întorc acasă, nici nu-mi trecuse prin cap ideea de a rămâne, dar ,,nu aduce anu’ ce aduce ceasu'” am întâlnit, cum îmi place să spun, un ,,cavaler teuton” și-am ,,încălecat pe-o șea și v-am spus povestea așa”.
Revenind la colegii mei de la Opera, pe toți i-am considerat prieteni, la bine și la rău. Acum, după 30 de ani, ne întâlnim în fiecare vară, să povestim, să ne amintim. Cine are dorința de a fi prezent la întâlniri, este binevenit! Nu se fac invitații.
În altă ordine de idei, dar la fel de important în viața mea, au fost câinii mei, pe care i-am adorat și pe care îi purtam cu mine. Odată aveam o ședință la domnul director economic Zăvăleanu, cățelușa era bolnavă și i-am spus ca nu pot veni pentru că nu o pot lăsa singură….mi-a spus: ,,ia-o la ședință”. Oricât de târziu ajungeam acasă, tot mă plimbam o oră seara, o ora dimineața. Câinii mei mă obligau să respir aer curat, sa-mi pun gândurile în ordine, să prind putere, mi-au oferit dragoste, tandrețe și putere când eram bolnavă, când mă simțeam singură…și lor le port mereu aceeași dragoste..
