Baletul “Raymonda” la Opera Națională București, între transparenţă şi materialitate, clasic şi actual

„Primul mare balet clasic coregrafiat de un japonez în Europa” poartă semnătura coregrafei Maki Asami care, din păcate, s-a retras după cortina vieţii anul trecut, lăsând-o la cârmă pe asistenta sa Takako Nishikawa

by Vivia Sandulescu
Share the NEWS & spread the JOY!

Vestea că la ONB era în pregătire montarea baletului Raymonda m-a surprins şi m-a întristat. M-a surprins fiindcă nu mă mai aşteptam să se întâmple şi m-a întristat fiindcă, fiind imobilizată în casă, ştiam că n-o să pot fi prezentă la premiera din 9 aprilie sau la reprezentaţiile următoare. Am vizionat ulterior însă spectacolul înregistrat şi mi-am propus să fac un comentariu mai neortodox, atât cât permit imaginea video şi informaţiile disponibile.

Glazunov, un compozitor de muzică de balet prea puţin cunoscut în ţara noastră

Cristina Dijmaru si Bogdan Canila

Alexandr Glazunov a fost practic necunoscut publicului iubitor de balet de la noi până de curând. Dintre cele trei partituri ale sale compuse pentru balet, Anotimpurile nu s-au montat niciodată, pentru suita Les Sylphides (Chopiniana) a asigurat doar orchestraţia iar din Raymonda văzuserăm, unii de nenumărate ori, variaţiile clasice sau pas de deux-urile din programele de concurs ori de recital.

Ca spectacol de o seară întreagă, Raymonda este acum inclusă pentru prima dată în repertoriul ONB. Anterior, a mai fost montată în 2010 la Teatrul de Balet din Sibiu, în coregrafia lui Valentin Barteş iar balerinii din generaţiile mature îşi amintesc poate de un spectacol de sfârşit de an al Liceului de Coregrafie din Bucureşti, de prin 1974, care a cuprins şi Grand Pas Hongrois, secvenţa din actul III considerată a fi una din capodoperele lui Marius Petipa

Citește și 

Raymonda, premieră de balet pe scena Operei Naționale București

7 mari coregrafi în istoria baletului mondial, 7 povești de viață de citit

 

Versatilitatea unui titlu din marele repertoriu clasic

De la premiera absolută, semnată în 1898 la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg şi reluată în 1908 la Teatrul Bolşoi din Moscova, Raymonda a cunoscut numeroase versiuni, datorate unor coregrafi celebri (Konstantin Sergheiev, George Balanchine, Iuri Grigorovici, printre alţii) şi s-a impus ca un titlu aproape obligatoriu pe afişul unor teatre precum Opera din Paris – varianta lui Rudolf Nureyev a fost preluată integral de Opera din Viena şi parţial de Baletul Regal „Covent Garden” –, în timp ce Scala din Milano a optat pentru o reconstrucţie cât mai fidelă a originalului, realizată de Serghei Viharev.

Cristina Dijmaru

Bogăţia melodică şi dansabilitatea partiturii au făcut ca lucrarea lui Glazunov să se preteze şi unor reinterpretări ale libretului, mai mult sau mai puţin radicale: Raymonda de la Baletul Naţional Olandez (NDT) este plasată în secolul XVIII iar cea recentă de la English National Ballet (coregrafia Tamara Rojo) este regândită într-un cu totul alt context istoric, în secolul XIX.

„Primul mare balet clasic coregrafiat de un japonez în Europa”, cum este prezentat în programul de sală al ONB, poartă semnătura coregrafei Maki Asami care, din păcate, s-a retras după cortina vieţii anul trecut, lăsând-o la cârmă pe asistenta sa Takako Nishikawa. Din respect şi admiraţie pentru Marius Petipa, Asami îşi propusese doar o adaptare a coregrafiei originale, păstrând aproape întreaga partitură a lui Glazunov în scurgerea ei, dar operând unele modificări în sensul coerenţei libretului.

În scenariul coregrafic, istoria se supune legendei

Povestea originară porneşte de la o legendă medievală: tânăra nobilă Raymonda, logodită cu cavalerul Jean de Brienne, este curtată şi de căpetenia sarazină Abderahman, dar îl respinge. Jean de Brienne soseşte victorios din cruciadă chiar în momentul când Abderahman devine agresiv şi, în urma unui duel, îl răpune. Ultimul act este dedicat nunţii celor doi îndrăgostiţi, încheiată apoteotic, ca şi alte balete ale lui Petipa. (Fiind vorba despre o legendă, veridicitatea istorică nu are importanţă: Andrei II a fost într-adevăr rege al Ungariei, dar unul detestat de popor şi de nobili iar cruciada în care s-a implicat a eşuat; făcând parte din tabăra duşmană, Abderahman nu putea fi invitat la petrecerea aniversară a Raymondei, care avea loc în Provence etc.)

Rin Okuno si Valentin Stoica

Maki Asami a optat pentru o desfăşurare mai blândă a acţiunii, adăugând celor trei acte un Prolog din care să reiasă motivul absenţei lui Jean de Brienne în primul act şi „umanizându-l” pe Abderahman: în loc să întruchipeze „răul” – ca Rothbart sau Carabosse –, acesta e doar un bărbat îndrăgostit, a cărui suferinţă provocată de iubirea neîmpărtăşită e sinceră. Pe de altă parte, a eliminat din lista de personaje pe Doamna în Alb – un fel de Zână bună a Raymondei, care îi apărea în vis pentru a o preveni asupra piedicilor ce o aşteaptă şi care, în unele versiuni, înclina balanţa luptei în favoarea lui de Brienne. Desigur, omisiunea se înscrie într-o logică a scenariului, dar îl văduveşte de momente de întâlniri între personaje, lăsând muzica să curgă în calupuri mari fără o acţiune anume, ci prilejuind momente de dans pur.

Noii creatori şi amprenta lor, de la tradiţie la modernitate

Am resimţit aceasta ca pe o tendinţă către minimalism, în ton cu minimalismul caselor tradiţionale japoneze, pe care l-am regăsit în decorurile lui Adrian Damian. Sau mai bine zis decorul, fiindcă e unul unic, o schiţă transparentă de arcade pe fundal şi câteva coloane pe laturi – la care se adaugă după împrejurări jilţuri, voaluri, o deschizătură variabilă în centru, permiţând alternanţa culorilor din spate. Efectele şi jocul de lumini (doar parţial vizibile pe filmare) – uneori ingenioase, alteori insuficiente sau reci – nu suplinesc totuşi existenţa unei imagini de fundal, de care baletele montate în spirit clasic nu se pot dispensa pentru a-şi crea atmosfera.

În contrast cu decorul modernist, costumele Vioricăi Petrovici – realizate în premieră pentru un balet clasic – respectă epoca (secolul XIII), convenţiile instaurate de Petipa (rochiile de epocă convieţuiesc cu tutu-urile, majoritatea cu străluciri pastelate), caracterul popular (unguresc, spaniol, polonez sau oriental) şi al personajelor (nobili, sarazini, sclavi).

Orchestra s-a confruntat şi ea pentru prima dată cu muzica lui Glazunov, pe care a redat-o cu candoare sub bagheta experimentată a lui Iurie Florea.

Păstrând variaţiile şi pas de deux-urile create de Marius Petipa şi devenite tabu, Maki Asami le-a îmbinat cu cele de invenţie proprie în acelaşi spirit compoziţional şi urmărind aceeaşi structură. A creat secvenţe când de un dinamism solicitant, când de o lentoare lirică, adăugând elemente de dificultate atât intervenţiilor solistice cât şi evoluţiilor ansamblului. Cum povestea în sine e subţire, a rezultat un spectacol care se susţine şi prin calitatea dansatorilor – iar aici stăm bine.

Takako Nishikawa şi profesionalismul japonez în lumea dansului

După cum mărturiseşte ea însăşi, Takako Nishikawa a colaborat uşor cu colectivul şi conducerea ONB, care au primit-o cu căldură şi prietenie. Este uimitor cât de bine îşi însuşesc cultura occidentală japonezii! Absolventă a Academiei de Balet „A.Vaganova” din Sankt Petersburg, aceasta a transmis cu rafinament maniera specifică dansurilor de caracter europene unei companii multinaţionale, presărată cu… japonezi.

Grand Pas Hongrois

Ştiut fiind faptul că imaginea video, chiar şi HD,  nu redă emoţia simţită în sală, nu mă voi hazarda să fac aprecieri despre interpretarea rolurilor. Tehnica e însă mai uşor de decelat, aşa că pot afirma că prim-soliştii şi soliştii au fost la înălţime – cu o preferinţă personală pentru Rin Okuno (Raymonda), Greta Niţă şi Ada Gonzales (Henriette şi Clémence), Ionuţ Diniţă şi Valentin Stoica (Abderahman). Surprize plăcute prin omogenitate şi acurateţe au prilejuit ansamblul de fete (în special în actul I) şi ceardaş-ul din actul III.

Visul Raymondei, un vis despre viitor

O impresie contradictorie mi-a lăsat din nou programul de sală: condiţii grafice bune, conţinut consistent, dar traducerea şi redactarea trădau pe-alocuri necunoaşterea domeniului.

Încet-încet, pandemia rămâne în urmă, sper că în curând şi războiul din Ucraina va fi un coşmar depăşit (iar eu voi putea vedea spectacolul pe viu şi reveni cu un comentariu la zi). Atunci poate visele de a avea o conducere stabilă a instituţiei şi un buget separat pentru balet vor căpăta contur. Atunci vom fi îndreptăţiţi să ne dorim noi titluri, clasice şi neoclasice şi vom relua încurajarea creaţiei româneşti autentice, alături de marile nume ale coregrafiei universale.


Share the NEWS & spread the JOY!

Related Posts

Leave a Comment

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate