Semnatarul coregrafiei a fost Valentin Barteş, vechi prieten al companiei sibiene, unde a mai montat “Spărgătorul de nuci”, “Raymonda”, “Noaptea Valpurgiei” şi, nu în ultimul rând, “Carmen” de Georges Bizet, care a inaugurat în 2010 acest gen spectacular inedit. Cu o carieră întinsă deja pe trei decenii, începută ca solist balerin şi continuată la nivel internaţional ca manager, maestru de balet şi coregraf, Barteş a surprins de fiecare dată prin lejeritatea cu care abordează experienţe noi.
O colaborare extinsă, între teatre şi compartimente
Şi de astădată a fost vorba despre o colaborare „bogată”, implicând colective şi solişti din Sibiu (orchestra Filarmonicii, dirijată de David Crescenzi şi Teatrul de Balet), Cluj (solişti vocali şi corul Operei Naţionale Române) şi Iaşi (solişti vocali): o premieră absolută, transmisă în direct pe internet. Iniţiativă de marketing inspirat, întrucât a invitat laolaltă publicul de balet şi cel de operă, la o scară nelimitată a audienţei, într-un moment când celelalte teatre erau deja în vacanţă.
De fapt, doar baletul şi execuţia sa în simultaneitate cu opera cu acelaşi titlu au constituit premiera absolută, căci partitura verdiană compusă cu peste un secol şi jumătate în urmă pe libretul lui Francesco Maria Piave după piesa Le Roi s’amuse de Victor Hugo este arhicunoscută. Totuşi, niciun alt coregraf nu s-a încumetat până acum să o transpună integral în dans, folosind-o ca atare sau într-un aranjament fără voci (cum s-a procedat de exemplu cu Evgheni Oneghin, Liliacul, Văduva veselă ş.a.).
Am urmărit înregistrarea de acasă, ceea ce mi-a permis doar o receptare parţială şi probabil distorsionată, dar mi-a trezit o seamă de întrebări şi consideraţii generice.
Rigoletto, între provocare şi experiment
Deşi caseta tehnică nu specifică autorul regiei, s-a simţit mâna coregrafului, care trebuia să asambleze cele două paliere în aşa fel încât să nu se incomodeze, ci să se completeze sau să interacţioneze, creând o varietate de legături între planul vocal şi cel al expresiei corporale. Bănuiesc că pregătirea în ritm alert l-a determinat să recurgă la licenţe faţă de partitura lui Verdi, care au răzbătut şi în coordonarea dintre cele trei compartimente artistice.
Coregraful regizor s-a confruntat cu provocări specifice: necesitatea de a găsi un echilibru între cântăreţi şi dansatori, chiar şi atunci când cei din urmă treceau ocazional prin faţa primilor ori ansamblul de balerini evolua simultan cu corul; evitarea supraîncărcării, ca urmare a coexistenţei a două viziuni exprimate în limbaje diferite; evitarea unei transpuneri mot à mot a textului cântat sau a „vizualizărilor”, cum se numeau acum un secol dansurile create pe muzică simfonică sau de operă.
Ce plusuri poate aduce acest fel de experiment? Dinamizarea vizuală a intervenţiilor lirice, prin natura lor statice; explicitarea unor situaţii, relaţii sau sentimente la care textul face doar referire, obiectivarea unor personaje absente sau întâmplări anterioare; crearea de imagini poetice şi simbolice exprimate într-un alt registru artistic, spunând lucruri nespuse sau filtrând cuvintele etc.
Aceleaşi personaje, altfel de interpreţi
Nu mă voi aventura să fac aprecieri de fineţe asupra calităţii vocilor. Ca un ascultător profan, m-am bucurat însă că, deşi s-a cântat în aer liber, cu lavalieră, am auzit o pereche excepţională: Manuela Ipate (Gilda) şi Florin Guzgă (Ducele de Mantua). Florin Estefan (Rigoletto) ne-a rămas dator…
În versiunea dansantă, Valentin Barteş şi-a oferit libertatea de a dezvolta unele personaje (Giovanna intervine activ în acţiune, încercând însă să o împiedice pe ingenua Gilda să cadă în mrejele seducătorului Duce de Mantua) sau de a omite altele (Monterone nu are o „dublură”, rămânând vocea misterioasă a blestemului fatal). Balerinii au fost când alter ego, când proiecţii mentale ale eroilor verdieni, când întruchipări ale unei viziuni personale.
Coregrafia, cu precădere clasică, a combinat elemente curente, exploatând datele unei companii alcătuite din profesionişti de bună ţinută şi pedalând în solistică pe spectaculos. L-am apreciat pe Henrique Ferreira (Rigoletto) pentru expresivitatea dramatică, deşi personajul său, bătrân şi diform, aproape un Quasimodo, era mult prea agil. Candela Nieto (o Gilda romantic adolescentină), Adela Floricioiu (energica şi atenta Giovanna), Maria Trabalon (senzuala Maddalena) şi Johan Mancebo (un Sparafucile cu sufletul negru ca pielea sa) şi-au conturat în mod convingător partiturile.
O producţie tradiţională pusă în lumină (la propriu) cu mijloace actuale
Spaţiul deschis şi imposibilitatea schimbărilor rapide au impus o soluţie scenografică modernă. Proiecţiile integrale, cu care Alessandro Mani a îmbrăcat decorul simplu şi funcţional creat de Alin Gavrilă, au redat pictural atmosfera locului şi a întâmplărilor, o adevărată desfătare chiar şi online. Din caseta artistică nu reiese cui i-au aparţinut costumele, care au respectat epoca şi specificul domeniului interpreţilor.
Transmisiunea live, realizată cu mai multe camere de luat vederi, a oferit o îmbucurătoare varietate a unghiurilor de filmare şi ne-a amintit printre altele utilitatea acestui tip de evenimente pentru a obişnui interpreţii cu imensa presiune emoţională a momentului şi cu conştiinţa faptului că pot fi surprinşi în orice clipă şi ipostază de ochiul operatorului.
Publicul, luat pe nepregătite de succesiunea fără pauze a secvenţelor – seara a început la ora 21.00 şi a durat o oră şi jumătate –, de rapiditatea tempoului uneori, ca şi de avalanşa de impresii, a părut să se încălzească mai cu seamă spre final, când şi fuziunea dintre coregraf şi compozitor s-a conturat mai sensibil.
Poate fi acest gen 2 în 1 un nou trend? Greu de presupus. S-ar putea susţine fără prezenţa cântăreţilor această variantă dansată? Probabil că da, cu unele adaptări şi o recalibrare care să aducă balerinii în prim-plan. Vor urma şi alte experimente de acelaşi fel? Cine ştie…
