Mi-am dat seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai fost la OCC când, îndreptându-mă spre intrare, atenţia mi-a fost abătută de curtea din dreapta clădirii, care adăposteşte un adevărat Orăşel al copiilor, cu ateliere, parc de aventuri, librărie, jocuri, totul ademenitor şi instructiv. Ce păcat că nu mai sunt de vârsta preşcolară!…
Toamna se numără lebedele
Eram curioasă să văd o versiune „de buzunar” a Lacului lebedelor, baletul baletelor, care avusese premiera pe 20 octombrie şi care se afla acum la a patra reprezentaţie. Opţiunea pentru includerea în repertoriul OCC a titlului era incitantă în sine, întrucât acesta este definitoriu pentru dansul clasic, deci esenţial în formarea unei culturi coregrafice. Fetiţele în mod special asociază balerina cu lebăda şi, deşi toate poveştile conţin aventuri romantice şi prinţese, ele nu dansează neapărat în poante. Pe de altă parte, abordarea Lacului pentru un public de vârstă mică presupune o mare responsabilitate, primul contact fiind potenţial determinant în preferinţele viitoarelor balerine şi în poziţionarea lor faţă de varianta integrală, pe care o vor vedea poate peste ani.
Alegerea unui titlu „sacru” pentru un prim spectacol mare, ambiţioasă în sine, a fost asumată de regizoarea-coregrafă Andreea Soare, realizatoare anterior a baletului Scufiţa Roşie (2019) şi a seriei de spectacole pentru bebeluşi Bubu. Ea a optat pentru adaptarea versiunii full evening la specificul Operei Comice în modul tradiţional acesteia, adică scurtarea, păstrând însă integral scenariul iniţial.
Licenţe muzicale şi coregrafice
Ca să fie restrâns de la 4 acte (peste 3 ore) la 4 tablouri (75 minute) a trebuit mai întâi scurtat suportul sonor, prin adoptarea unei înregistrări cu un tempo în general rapid şi colarea cât mai discretă a unor fragmente muzicale sărind pasaje, omiţând repetiţii sau însoţind unele secvenţe de alte acţiuni scenice decât cele pentru care fuseseră compuse. Micii spectatori, mai puţin familiari cu muzica lui Ceaikovski nu le vor fi sesizat, dar pentru (unii dintre) cei mari a fost cel puţin surprinzător. O consecinţă a tempoului a fost şi aceea că unii paşi ocupau de două ori mai multă muzică decât îndeobşte cunoscut – dar aceasta e o licenţă coregrafică acceptată.
Pentru a compensa comprimarea poveştii prin explicitarea ei, regizoarea a recurs la intervenţii vorbite – prinţul Siegfried îşi expune gândurile şi sentimentele în câteva rânduri – iar vocea lui Marius Manole aduce un surplus de marketing.
În intenţia de a respecta totuşi cât mai mult Lacul lui Marius Petipa şi Lev Ivanov, coregrafa a păstrat în mare fragmentele de tezaur (ansamblul, adagio şi Lebedele mici din actul II, pas de deux din actul III), „tunse” şi ele pentru a se încadra în durata propusă şi a fi acoperite de un colectiv de 16 lebede (inclusiv cele Mari). Dacă la vechii ruşi niciun pas şi nicio atitudine nu erau gratuite, maniera braţelor din Lacul s-a cristalizat de-a lungul a aproape un secol şi jumătate în asemenea măsură încât semnificaţia gesturilor şi pozelor s-a diluat, păstrând doar forma – dar asta se întâmplă peste tot.
În timp ce inventivitatea regizorală îi e solicitată din plin, din punct de vedere coregrafic completările Andreei Soare calchiază stilul original, creativitatea ei manifestându-se mai ales la nivelul soluţiilor care să asigure cursivitatea, în limitele impuse de timp şi distribuţie. Reaşezând vocabulele de bază ale dansurilor de caracter, în actul (tabloul) III se întrevăd câteva momente de reală inspiraţie.
Scena, o poartă spre poveste
Un palier care s-a dorit impresionant au fost decorurile Alinei Petrovschi, având ca element fix nişte coloane cu arcade ample, ce alunecă într-o sugestie de pădure. Dacă arcadele şi oglinda suspendată de mari dimensiuni micşorează înălţimea scenei, aceasta câştigă substanţial în adâncime prin lumina din fundal (lighting design Alin Popa).
Cum se întâmplă adesea, creatorilor le-au ieşit bine unele lucruri, altele mai puţin. Oglinda amplifică într-adevăr imaginea lebedelor iar la un moment-dat redă un foarte reuşit luciu de apă, dar adăugarea elementelor suplimentare în funcţie de scenă (pene, bujori albi ş.a.) încarcă spaţiul, îngroşând totodată simbolurile. Luminile ţin pasul cu schimbarea de stare, dar fac exces de culoare, creând o atmosferă de discotecă; alteori sunt prea dramatice, copiii neasociind încă întunericul brusc cu schimbarea de registru sau tablou; proiecţia supradimensionată a imaginii Odettei trădate e stângace etc.
Costumele Iulianei Gherghescu aduc o boare de fashion design: lebedele, cu corsajul asimetric, au o linie incertă a tutu-ului; rochiile sclipitoare ale Reginei, cu tăietura medievală a mânecilor, se alătură ţinutei modern-neutre a lui Wolfgang; cele mai frumoase sunt cele din Ceardaş. Bufonul e costumat relativ standard, la fel şi Rothbart, cu mantia sa neagră de păsăroi malefic.
Lebede mai mari, mai mici…
La spectacolul din 27 octombrie, prim-solista ONB Cristina Dijmaru a fost o apariţie în sine. O „veterană” a rolului Odette-Odile, dansat în mai multe coregrafii, Dijmaru îl parcurge din reflex şi într-o vineri seara; Bogdan Cănilă (Siegfried) pare dezavantajat de maieul de picior alb iar expresivitatea lui are momente de pauză; Rothbart (Tiberiu Pepenică), un personaj slab construit, nu reuşeşte să fie spăimos. Ansamblul de lebede este îngrijit lucrat de către maestra de balet Roxana Popescu iar Lebedele mici au succesul asigurat de însăşi popularitatea lor.
Finalul prezintă desigur varianta optimistă, Dragostea învinge Răul (fără eforturi vizibile) şi toţi interpreţii salută copiii, care i-au răsplătit cu aplauze bucuroase şi pe parcurs, acoperind uneori începutul secvenţei muzicale următoare.
În versiunea pentru răţuşte, Lacul lebedelor e un spectacol alert, fără pretenţii de acurateţe ci de popularizare şi de impact vizual. Un titlu binevenit în repertoriul OCC, abordat cu entuziasmul tinereţii de o echipă de creatori căreia îi dorim să se pună mai mult la mintea copiilor şi una de interpreţi dinamică, pe care am dori-o mai stabilă.
