“Lacul” vechi, mereu nou la Opera Naţională Bucureşti! O reîntâlnire peste ani cu un titlu fundamental în istoria dansului clasic

"Lacul lebedelor" a fost, cu excepţia "Coppeliei", cel mai longeviv balet prezentat pe scena actuală a Operei bucureştene. După o absenţă de câţiva ani, timp în care am putut vedea o variantă originală, succesul de casă a confirmat perenitatea unei capodopere coregrafice clasice.

by Vivia Sandulescu
Share the NEWS & spread the JOY!

Mă mândresc cu coincidenţa de a fi de-o vârstă cu prima montare a Lacului lebedelor aparţinând lui Oleg Danovski Sr. pe scena pe-atunci proaspăt construită a Operei, montare care a fost, cu excepţia Coppeliei, cel mai longeviv balet din istoria clădirii actuale. Înaintea ei mai existase doar versiunea Verei Karalli din 1937, iar cea a maestrului Danovski a fost îmbrăcată în haine noi în 1995 de către scenografa Adriana Urmuzescu.

Lacul lebedelor este un fel de Romeo şi Julieta shakespearian al baletului

Cum a avea Lacul lebedelor pe afiş a devenit aproape o obligaţie pentru orice Operă care se respectă, absenţa acestuia a durat doar câţiva ani, până când, în 2008, Gheorghe Iancu a oferit o viziune originală, exotică am putea spune. Şi iată că, din varii motive, ne-am reîntâlnit acum cu cea din 1957, într-o adaptare şi punere în scenă datorate lui Oleg Danovski Jr., foarte puţin diferită de cea pe care ne-o aminteam, fiind in principiu reluată după cea existentă şi azi la Opera din Sofia, în Bulgaria.

Citește și 

Cum alegem o școală de balet? Lista școlilor de profil, private și publice, din România

Dansatorii, balerinii, acrobații şi soliştii de balet se vor putea pensiona mai devreme

Istoria creării coregrafiei de către Marius Petipa şi Lev Ivanovici la sfârşitul secolului XIX, precum şi a muzicii lui P.I.Ceaikovski sunt îndeobşte cunoscute, aşa că nu mă voi opri asupra lor. Atât povestea cât şi muzica au aprins imaginaţia coregrafilor de-a lungul vremii, determinând regândiri dintre cele mai diverse, de la Mats Ek la Matthew Bourne, de la John Neumeier la Graeme Murphy şi de la George Balanchine la Alexander Ekman. Practic, Lacul lebedelor e un fel de Romeo şi Julieta shakespearian al baletului, în sensul inepuizabilităţii sale ca resursă de inspiraţie pentru noi generaţii de creatori şi stiluri coregrafice.

Lacul lebedelor, o provocare pentru Operele româneşti din marile centre culturale

Titlul nu a lipsit nici din repertoriul Operelor noastre – să le menţionăm doar pe cele semnate de Gheorghe Stanciu la ONR Iaşi (1996), Mihai Babuşka la TNOB „Oleg Danovski” (2011), Vasile Solomon la ONR Cluj-Napoca (2016) şi Ileana Iliescu, din nou la ONR Iaşi (2016).

Pus în scenă la Constanţa încă de la începuturile minunatei aventuri care avea să fie – pentru prea scurtă vreme – Teatrul de Balet „Oleg Danovski”, Lacul lebedelor va avea premiera în Italia (1980) şi îşi va face o intrare îndrăzneaţă pe teritoriul american în timpul turneului din 1982.

Pentru orchestra condusă în 2022 de Iurie Florea la ONB, Lacul lebedelor era o partitură binecunoscută, tratată ca şi cu ani în urmă: uneori la un volum crescut, cu şovăieli pe la suflători şi pe ici pe colo cu neconcordanţe între tempoul imprimat şi posibilitatea balerinilor de a-l respecta.

Citește și 

Lista Facultăților și a secțiilor de coregrafie din instituțiile de învățământ superior din România

Cele mai bune 5 spectacole de balet din toate timpurile, potrivit Ranker.com

 

Între tradiţie şi modernitate, clasicul pur şi tehnologiile noi

Costumele Vioricăi Petrovici s-au menţinut în linia tradiţională, cu un colorit în general delicat – cu două excepţii, dintre care una surprinzătoare: bordo-ul din Pas de trois şi roşul-negru firesc al Dansului spaniol. Tutu-urile uşor căzute şi parurile strălucitoare au întregit aspectul princiar al personajelor. Deşi fac parte din înfăţişarea standard, colanţii albi nu i-au avantajat pe interpreţii lui Siegfried, în timp ce Rothbart şi-a păstrat machiajul malefic, renunţând la o parte din efectele de costum.

Decorurile lui Adrian Damian au fost inegale de-a lungul celor patru acte (+prolog): nişte arcade care aminteau de Raymonda în actul I, câteva „stânci” de butaforie simplă în actul II – soluţie reluată în actul IV – şi un act III luminos, cu multe candelabre şi un interior cu aspect medieval. Iar pe fundal, proiecţia unui lac dominat de o lună plină care nici nu răsare, nici nu apune, dând senzaţia că timpul a stat pe loc. Stângace ca rezolvare tehnică au fost şi animaţiile din actul I: stolul de păsări zburând deasupra lacului şi cele câteva lebede plutind nemişcate pe luciul ei.

Bucuria revederii şi câteva semne de întrebare

Am regăsit cu drag coregrafia veche, atât de familiară, care face parte practic din educaţia oricărui balerin aspirant. Şi am admirat din nou actul IV, care îi aparţine maestrului Danovski în întregime şi unde preia maniera lui Lev Ivanov creând nişte desene de o frumuseţe şi simplitate aparte.

N-am mai recunoscut însă pe de-a-ntregul finalul – optimist, aşa cum o cerea tradiţia sovietică – şi lupta pe viaţă şi pe moarte dintre prinţul Siegfried şi spiritul rău Rothbart, ci mai degrabă înfrângerea celui din urmă datorită efortului Odettei de a se desprinde din strânsoarea lui, în timp ce Siegfried aştepta deznodământul… După care, „apoteoza” ne-a prezentat un basorelief cu lebedele redevenite fecioare, care nu se prea potrivea cu restul… Dar să nu uităm că aceasta este o adaptare, nu putem şti pentru ce ar fi optat Maestrul.

Asistând deci la repetiţia generală (cu distribuţia din 20 nov.) şi la premiera din 19 nov., am sesizat diferenţe de opinii şi receptare între spectatorii din generaţii mai noi şi mai vechi, generate şi de nostalgia vremurilor când balerinii erau copleşiţi de exigenţa tehnică a Maestrului (care inventase şi un desen de scenă menit să asigure perfecţiunea formaţiilor), cât şi de minuţiozitatea studiului impus în vederea înţelegerii şi interpretării fiecărui rol.

Citește și

Infernul din spatele scenei! O poveste tristă despre abuzuri, despre fața nevăzută și urâtă a baletului, și un îndemn la curaj

Rezultate remarcabile și recunoasterea internațională, aduse României la YAGP de elevii Liceului de Coregrafie Floria Capsali din București

 

Distribuţii mixte, aceeaşi dorinţă de comunicare cu spectatorii

Miniona Cristina Dijmaru (19 nov.) a fost o Odette sensibilă, cu braţe frumos lucrate, un spate flexibil şi care ne-a oferit câteva momente de emoţie pură în adagio-ul din actul II, adăugând subtext paşilor (un allongé, un tremolo al piciorului la coupé etc) – lucru întâlnit tot mai rar, însuşirea coregrafiei tinzând să devină tot mai mecanică. Poate că tocmai comunicarea cu partenerul ei de viaţă Bogdan Cănilă (un Siegfried atent şi „curat”) a făcut să fie o Odile mai puţin malefică.

Alături de Robert Enache (care are norocul de a fi mai înalt şi cu o alură aristocratică nativă), Rin Okuno şi-a etalat (la repetiţia generală) calităţi pe care am început să le considerăm tipic japoneze: o turaţie bună şi un echilibru sigur, exagerând însă mimica în relaţia cu Rothbart.

Hotărât lucru, colaborarea cu balerinii străini aduce un mare plus de valoare şi culoare companiei Operei. Riku Kawanishi (Bufonul din 19 nov.) şi-a demonstrat cu brio nu doar stăpânirea elementelor de tehnică, dar nu a uitat că personajul lui e unul hazos, care are mereu câte o glumiţă de făcut pe margine.

Un Pas de trois fără cusur au oferit Erina Yoshie, Arata Yamamoto şi Ada Gonzales.

Întotdeauna e loc şi de mai bine

Bănuiesc că distribuirea lui Cristian Şuşu ca Rothbart s-a datorat unor circumstanţe de forţă majoră, altfel e greu de înţeles. Da, rezolvă paşii ceruţi de rol, dar personajul presupune un dansator matur, fizic şi artistic, dotat cu dramatism, cu o statură impunătoare, peste medie. Iar după ce i-am aplaudat în rol pe balerini precum Petre Ciortea, Florin Brânduşă şi chiar Oleg Danovski Jr….

Desigur, toţi soliştii ar merita să fie menţionaţi, dar m-aş opri asupra câtorva cărora le doresc să parcurgă treptele cele mai înalte ale ierarhiei profesionale: Greta Niţă, Marina Gaspar, Ada Gonzales, Ionuţ Diniţă, Erina Yoshie, Amyra Badro.

A fost un spectacol în care s-a investit o cantitate considerabilă de muncă, iar rezultatul eforturilor celor aproape o duzină de maeştri de repetiţii s-a văzut în special în evoluţiile ansamblului de fete/lebede. O întrebare nu-mi dă pace totuşi: de ce nu a fost invitată să lucreze cu soliştii Corina Dumitrescu, „cea mai lebădă” din varianta Danovski a ultimelor decenii?

Conducerea nouă a instituţiei pare să se reflecte şi în alte compartimente

Şi să nu uit, am apreciat calitatea programului de sală, în sfârşit curat ca informaţie şi redactare, dar care avea aceeaşi problemă, aparent insurmontabilă: trebuia dat la tipar înaintea finalizării costumelor, deci pozele sunt doar din repetiţii.

Una peste alta, ne bucurăm că îl putem vedea din nou, dovadă sălile sold out cu mult înainte. Bine ai revenit, Lacul lebedelor!


Share the NEWS & spread the JOY!

Related Posts

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate