Loretta Alexandrescu, îndrăgită profesoară a școlii de balet a Academiei Teatrului Scala din Milano, ne-a părăsit discret zilele trecute, spre consternarea întregii lumi a dansului, după o îndelungă suferinţă.
În cei peste 30 de ani în care a fost maestră de balet a pregătit numeroase generații de dansatori care și astăzi sunt interpreți de excelență pe toate scenele lumii, printre care Roberto Bolle, Massimo Murru, Marta Romagna, Mara Galeazzi, Francesco Ventriglia, Beatrice Carbone, Alessandra Vassalo, Nicoletta Manni.
Citește și
Cine a fost Loretta Alexandrescu?
După absolvirea Liceului de Coregrafie din Cluj-Napoca în 1975, și-a început cariera de balerină la Teatrul Rapsodia din București, unde a devenit prim-solistă în 1977. S-a stabilit în curând în Italia şi din 1988 a desfăşurat o carieră pedagogică prestigioasă la şcoala Teatrului Scala din Milano, ca profesoară de dans clasic, istoric și de caracter.
Și-a făcut meseria cu pasiune și dedicație, punând la dispoziția elevilor săi toată experiența acumulată. Spunea adesea:„Am încercat mereu să dau tot ce am mai bun, atât ca balerină cât și ca profesoară. Norocul meu a fost pregătirea de 360º pe care am avut-o în dans istoric și de caracter la Cluj. Predarea este o muncă artizanală și de atelier, iar a fi elev balerin înseamnă să înţelegi și să asculți constant cuvintele maestrului”.
A fost o persoană deosebită, generoasă, plină de pasiune și iubire pentru această artă. Mulțumim maestra Loretta, dansează acolo unde ești!
„Nu mi-a plăcut niciodată să dau interviuri sau să fiu fotografiată, poate din educație, poate din timiditate, deși în copilărie (pe la 4-5 ani) îmi doream ca toată lumea să se uite la mine când dansam. Desigur, însă, în secolul comunicării nu te mai poţi ascunde și, mai devreme sau mai târziu trebuie să vorbești și despre tine, așa că sper ca poveștile mele și experiența mea să fie utile sau cel puțin plăcute ca lectură.
Eu chiar cred că talentul este foarte important și este un dar fundamental, dar asta nu e totul, trebuie să-ți dezvolți creierul. Corpul face ceea ce spune creierul, așa că, dacă doriți să vă dezvoltați talentul și memoria musculară, trebuie să vă îmbunătățiți creierul prin intensificarea practicii. Pe scurt, muncă și calitate.
Am fost o fetiță fericită, care se juca în pădurea unuia dintre cele mai frumoase orașe de munte din România, Sinaia. În acele zile era un privilegiu. Am avut o familie educată și bogată, locuiam într-o vilă frumoasă lângă Castelul Peleș, dar viața nu era deloc ușoară și trăiam sub dictatură.
Pentru mine, dansul înseamnă libertate în două sensuri, unul al meu personal – acela de a-mi recunoaște dorința de a zbura, înțeleasă ca dorința de a crește și de a trăi prin dans –și ceea ce a trebuit să înfrunt din punct de vedere social, ca să evadez din destinul comun, să ies din mizeria vieții de zi cu zi dintr-o țară din ce în ce mai apăsătoare. Totuşi, trebuie să recunosc și să mulțumesc țării mele pentru organizarea școlară de atunci, fără de care nu aș fi putut să-mi îndeplinesc visul. Mâncare, cazare, încălțăminte, educație la cel mai înalt nivel, toate oferite gratuit de sistemul de învățământ. Condițiile de viață, de studiu și de muncă erau foarte stricte, dar selecția și calitatea erau foarte ridicate.
Cel mai bun lucru în munca mea este să văd cum îmi cresc elevii, cum se maturizează şi devin profesioniști. Contribui ca un magician pentru ca visele lor să devină realitate. În lume există treizeci de generații de absolvenți care, de fiecare dată când îi întâlnesc, îmi umplu inima de bucurie cu zâmbetele lor (Massimo Murru, Roberto Bolle, Mara Galeazzi, Marta Romagna sunt doar câteva nume din primii mei ani de pedagogie). Este foarte plăcut să ştii că ai contribuit într-o oarecare măsură la formarea dansatorilor, profesorilor, coregrafilor, a marilor artiști. Cel mai delicat este faptul că eşti nevoit să selectezi și uneori să renunți la elevi de care te-ai atașat. Din păcate, în munca noastră calitățile și proporțiile fizice sunt fundamentale, iar odată cu creșterea în vârstă acestea se pot schimba substanțial.
Când dansezi există o formă de egocentrism, în fața scenei, în a te pregăti tehnic și artistic. M-am simțit foarte aproape de colegii mei, dar gândirea, concentrarea, energiile, toate erau centrate pe mine, atât în rolurile de ansamblu, cât și solo. Cei trei pereți ai scenei mi-au dat emoţii mari. Am fost mereu terorizată de teama că nu eram complet pregătită,dar m-am şi bucurat să-mi pot demonstra arta în fața publicului și să aud aplauzele. Ca profesor, pe de altă parte, mă simt responsabilă pentru fiecare dansator, trebuie să mă gândesc cum să-l fac să progreseze,prin corecturi și sfaturi.
Când acționezi asupra minții unei alte persoane încrederea este factorul determinant. În suflet este mai mult decât o întâlnire artistică. Toți oamenii cu care am lucrat mi-au lăsat o amprentă, dar într-un mod special Gabriel Popescu, Sasha Minz, Valentina Massini, Yvette Chauviré, Liliana Cosi, Marinel Ștefănescu, oameni cu care am împărțit şi prietenie, dincolo de muncă.
Revenind în timp, îmi amintesc cu afecțiune de profesori de dans de la Cluj,precum Roman Moravsky, Solomon, Zubcu, Stroiași de unii profesori din liceu care, în ciuda numeroaselor ore de studiu al dansului, au reușit să ne ofere o educație de cel mai înalt nivel. Îmi amintesc de internat, de orele nesfârșite de așteptare în faţa telefonului – o singură zi de vineri pe lună – pentru a vorbi cu părinții mei. Îmi amintesc cu emoție de tatăl meu care, atunci când m-a văzut pentru prima dată dansând ca solistă, mi-a adus flori și a zis: „Știi, nu văd bine, pe scenă arătaţi toate la fel.” Credea că baletul era doar un divertisment pentru mine. Într-adevăr, a fost o bucurie.”
Fragmente dintr-un interviu apărut în giornaledelladanza.com, 19.09.2017, consemnat de Michele Olivieri.
