Sinuoasa istorie a poantelor, de la pantofii cu toc la poantele pentru balerinii bărbaţi

În ultimele decenii, studiera ştiinţifică a fabricării poantelor şi antrenamentul specific au contribuit la creşterea gradului de absorbţie a şocului, ca în cazul încălţămintei sportive.

by Vivia Sandulescu
Share the NEWS & spread the JOY!

Pentru balerine – fie amatoare sau profesioniste -, pantofii de poante nu mai sunt doar un accesoriu, ci o componentă a echipamentului de lucru, ale cărei caracteristici sunt gândite și perfecționate constant pentru a le ajuta să obțină maximul de rezultate.

Abordarea științifică în fabricarea poantelor este deja o normă pentru toți producătorii de profil, iar medicina dansului și-a adus și își aduce continuu contribuția la a face tehnica de poante mai sigură, plecând de la premisa că folosirea unor poante comode este esenţială în prevenirea accidentărilor. În Occident, elevele şi balerinele profesioniste sunt încurajate să-şi facă anual un control al picioarelor. După o pauză de dansat din cauza unei accidentări, sarcini etc, se recomandă o reluare treptată, cu multă grijă, a folosirii poantelor şi o încălzire completă, pentru a evita teama în timpul evoluţiei pe scenă.

Citește și 

Cele mai bune poante de folosit în 2022! Cum să alegi brandul care ți se potrivește cel mai bine?

Poante și echipament pentru balet! Vezi care sunt magazinele unde poți găsi cele mai bune produse de profil 

Înălţând balerina deasupra semenilor săi, atât la propriu cât şi la figurat, poantele sunt simbolul imponderabilităţii dar şi al unei strădanii înverşunate. Pentru copilele aspirante, primirea primei perechi de poante e un fel de rit de trecere. Poantele aproape că au ceva mistic: sunt o infinită sursă de cunoştinţe şi ritualuri, în cadrul cărora se transmit trucuri şi poveşti, din generaţie în generaţie.

Istoria lor ne arată cum un pantofior întărit din anii 1820 s-a transformat într-un instrument tehnic care oferă o libertate aproape nelimitată pe scenă.

Marie Camargo

1730: Marie Camargo inventează pantoful flexibil de dans

În epoca creării baletelor de curte (secolul XVII), dansatoarele şi dansatorii purtau pantofi cu toc, conform esteticii vremii. Pe la 1730, Marie Camargo de la Opera din Paris a fost prima care a renunţat la tocuri, deschizând drumul flexibililor de astăzi. Pantofii flexibili îi permiteau să execute sărituri şi combinaţii allegro imposibil de realizat pe tocuri, lărgind astfel vocabularul de mişcări accesibile balerinelor.

1790: Maşina de zburat a lui Charles Didelot

La sfârşitul secolului XVIII Charles Didelot, un balerin de la Opera din Paris devenit coregraf a inventat o maşinărie cu cabluri care permitea „zborul” pe deasupra scenei. Aparatul ridica balerina pe vârfuri înainte de a o ajuta să plutească dintr-o parte într-alta. Baletul Zefir şi Flora a introdus astfel ideea de imponderabilitate. Din punct de vedere coregrafic, acesta a creat imaginea a ceea ce va însemna dansul în poante.

1820-1830: Marie Taglioni şi balerina romantică

În 1823 italianca Amalia Brugnoli s-a ridicat pentru prima oară pe vârfuri în faţa spectatorilor, în baletul Zâna şi Cavalerul în coregrafia lui Armand Vestris. Brugnoli purta pantofi de dans din satin, cu un vârf aplatizat cusut uşor pe deasupra şi era nevoită să-şi folosească braţele într-un efort vizibil de a se ridica pe degete. Cu toate acestea, a inspirat alte balerine din apocă să încerce acelaşi lucru, inclusiv pe Marie Taglioni.

Marie Taglioni

În 1832 Marie Taglioni a dansat un balet integral în poante, cu ocazia premierei La Sylphide în coregrafia tatălui ei Filippo Taglioni. Deşi este creditată cu invenţia acestui tip de încălţăminte, pentru ea poantele erau doar o „cascadorie”, datorită căreia transmitea publicului un plus de personalitate şi emoţie. Poantele ei de satin îi îmbrăcau piciorul, erau mai rezistente, aveau talpă de piele şi se legau cu bentiţe. Alte balerine din epoca romantică – în special Fanny Elsler –, care excela în allegro, au perfecţionat tehnica de poante în anii care au urmat.

1870-1890: Poantele italieneşti stabilesc standardul imperial

Mai târziu, cizmarii italieni au creat poante cu botul întărit cu bucăţi de ziar, clei de făină şi carton. Talpa avea în interior un strat de piele. Balerinele italiene puteau astfel să execute paşi mai dificili în poante, inclusiv momente de echilibru şi piruete multiple. Unele au călătorit în Rusia, unde baletul era extrem de popular la Curtea Imperială, influenţându-l pe Marius Petipa să introducă poantele în baletele sale. Petipa le-a folosit pentru a defini unele personaje, cum ar fi Prinţesa Aurora în Frumoasa din pădurea adormită, ale cărei echilibruri prelungite demonstrau stăpânirea tehnică a interpretei.

1910-1930: Ana Pavlova şi Capezio

La începutul secolului XX, prim-balerina Ana Pavlova, care avea glezne subţiri şi un cou de pied foarte arcuit, mai adăuga o talpă de piele înăuntrul poantelor şi le întărea şi mai mult botul ca să-i susţină greutatea corpului. În 1910, când au călătorit pentru prima dată în Statele Unite, Pavlova şi compania ei privată au purtat poante făcute de Salvatore Capezio, cizmarul Operei Metropolitan din New York, lansând astfel prima marcă internaţională. Deşi Pavlova a adus poantele în epoca modernă, ale ei aveau încă suprafaţa vârfului rotunjită şi erau foarte decoltate, ceea ce le făcea mult mai instabile decât cele din ziua de azi. Filmările vechi ne-o arată cumva oscilând pe vârfuri când dansează în poante.

Ana Pavlova

1920-1980: Poantele se adaptează abstractizării

De-a lungul secolului XIX scopul principal al ridicării pe vârfuri fusese acela de a servi poveştii, făcând diferenţa între muritoarele de rând şi zâne sau alte fiinţe supranaturale. Dar în secolul XX, mai cu seamă odată cu apariţia Baletelor Ruse ale lui Diaghilev şi apoi cu George Balanchine, s-a manifestat un interes faţă de lărgirea vocabularului baletului. Coregrafii novatori – de la Bronislava Nijinska la William Forsythe – au extins limitările fizice ale tehnicii de balet, ceea ce necesita poante mai puternice şi mai rezistente. Aceasta a dus la crearea poantelor cu vârful plat şi botul solid pe care le cunoaştem azi, menite să asigure un control sporit.

1990-Azi: Materiale şi metode noi

În ultimele decenii, studiera ştiinţifică a fabricării poantelor şi a antrenamentului specific au contribuit la creşterea gradului de absorbţie a şocului, ca în cazul încălţămintei sportive, deschizând calea producătorilor către experimentarea cu materiale moderne, pentru a îmbunătăţi durabilitatea şi confortul lor. Medicina dansului a contribuit de asemenea la a face tehnica de poante mai sigură, plecând de la premisa că folosirea unor poante comode este esenţială în prevenirea accidentărilor. În Occident, elevele şi balerinele profesioniste sunt încurajate să-şi facă anual un control al picioarelor. După o pauză de dansat din cauza unei accidentări, sarcini etc, se recomandă o reluare treptată, cu multă grijă, a folosirii poantelor şi o încălzire completă, pentru a evita teama în timpul evoluţiei pe scenă.

Dincolo de „rozul european”

Poanta apartinand Anei Pavlova

Încă din anii 1970, Dance Theatre of Harlem din New York a asigurat costume de antrenament, poante şi bentiţe în nuanţe cafenii, potrivite culorii pielii membrelor companiei. Efectul asupra lumii baletului a fost unul revoluţionar, dar abia de curând producătorii au început să fabrice pe scară largă poante asortate cu pielea celor care le poartă. Gaynor Minden a lansat o colecţie diversificată în 2017; în 2018 a urmat Freed, în colaborare cu compania londoneză Ballet Black. În mijlocul protestelor rasiale din 2020, brandurile Bloch, Pointe din Rusia, Capezio, Nikolay, Grishko şi Suffolk li s-au alăturat, creând colecţii „colorate”. Acestea au ajutat balerinele să renunţe la a-şi „machia” poantele pentru a le apropia de nuanţa pielii lor, ceea ce lua mult timp şi era costisitor. Totodată, în felul acesta se depăşea o anumită construcţie mentală, de lungă durată iar lumea dansului devena mai accesibilă.

Balerini în poante

Coregrafiile în care balerinii bărbaţi dansează în poante – de la Les Fâcheux din 1924 a Bronislavei Nijinska la lucrările lui Sir Frederick Ashton, Alexei Ratmansky sau Mark Morris – au avut în general un scop comic. (Probabil că asocierea Bronislavei cu faimosul său frate Vaslav Nijinski a făcut să apară în mediul online informaţia eronată că acesta ar fi fost primul balerin care a dansat în poante, eroare propagată rapid de către internauţii dornici de senzaţional.) Deşi compania Les Ballets Trockadero de Monte Carlo a adus noutăţi reale în tehnica de poante şi a îmbogăţit sfera interpretării artistice masculine, aceasta este totuşi folosită pentru portretizarea sau parodierea unor personaje feminine.

Maxfield Haynes

În ultimii ani, reexaminarea normelor de gen a făcut poantele mai accesibile tuturor dansatorilor, coregrafi precum Michelle Dorrance, James Whiteside sau Dwight Rhoden folosindu-le fără discriminare în creaţii noi. În 2019, compania rusă Siberian Swan a lansat modelul Rudolf, creat special pentru bărbaţi.

În plus, tehnica de poante poate fi un instrument important de întărire pentru toţi dansatorii, indiferent de gen, în unele companii occidentale fiind folosită în programele de recuperare după accident sau traumatism.

(Traducere şi adaptare după revista Pointe Magazine)

 


Share the NEWS & spread the JOY!

Related Posts

Leave a Comment

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate