Dialoguri Coregrafice! Robert Zahariuc într-un interviu special cu Adina Cezar – “o artistă burghezo-hippyotă în miezul comunismului”

Numele Adinei Cezar se leagă de începuturile dansului contemporan autohton, din vremurile când în lumina reflectoarelor era clasicul. Balerină, profesoară și fondatoare a companiei Contemp

by Zahariuc Robert
Share the NEWS & spread the JOY!

A împlinit anul acesta opt decenii de viaţă, o viaţă de creator neostenit. Numele ei se leagă de începuturile adesea ignorate ale dansului contemporan autohton, din vremurile când în lumina reflectoarelor era clasicul. A fost balerină, profesoară, fondatoare a companiei Contemp. Lista lucrărilor la care a semnat coregrafia, adesea şi libretul, e lungă.

De fapt, Adina Cezar nu are nevoie de prezentare, fiind mai degrabă un „bun de patrimoniu”! Într-un interviu special pentru Ballet Magazine Robert Zahariuc vă prezintă una dintre marile personalități ale coregrafiei românești.

Citește și

Dialoguri Coregafice! Simona Noja într-un interviu special cu maestrul Vasile Solomon, cu ocazia apariției cărții “ABC-ul dansului clasic”

Dialoguri Coregrafice! Robert Zahariuc într-un interviu special cu Sabrina Rinaldi: „Când ești pe scenă nimic altceva nu mai contează, există doar dansul”

 

În contextul anilor ’50, Opera era un paradis! Din Rusia veneau spectacole de balet care aveau ca protagoniști mari vedete ca Plisețkaia sau Dudinskaia 

Robert ZAHARIUC: Să discutăm despre începuturi…

Adina CEZAR: Provin dintr-o familie de burghezi și am avut o evoluție tipic burgheză. Odată instaurat comunismul am sărăcit, lucru care a coincis cu perioada mea de formare profesională. Pe-atunci eram cu toții la fel.

Veneam de la școala particulară a binecunoscutei Elena Penescu-Liciu, de pe strada Brazilia, „la Şosea”, o şcoală renumită la acea vreme, şi tocmai se înfiinţase Liceul de Coregrafie în București, ca liceu de stat. La început a fost condus de Miriam Răducanu, pentru ca mai apoi conducerea să fie preluată de Esther Maghyar, care pentru mine a fost „steaua călăuzitoare”.  În programa școlară aveam ca materii de studiu Istoria artelor, Pianul etc. Aveam niște profesoare extrem de serioase, iar la finalul anului aveam examene care se constituiau într-un spectacol.

Îmi vine în minte ce spunea Caramitru: „ceea ce te formează ca interpret este scândura scenei, practica”. Dacă ne raportăm la regizor, intrăm într-o altă discuție. La Paris am văzut oameni care nu aveau o pregătire coregrafică, dar erau regizori de dans. Vorbim despre regizor mari – unul dintre ei este Josef Nadj. Nu știu dacă are la bază o școală de balet, dar este un mare gânditor, un filosof, care a creat foarte mult la Paris şi nu numai. M-am întâlnit cu el la [Teatrul de Balet] Sibiu și mi-a spus ca s-a mutat înapoi la Budapesta, dar mai lucrează din când în când şi la Paris.

RZ: Pentru că ați pomenit de Oraşul luminilor, știu că în 1965 ați dansat la Paris ca solistă în spectacolul Ciocanul fără stăpân pe muzica lui Pierre Boulez.

AC: Da așa este, însă mai întâi aș vrea să amintesc că am urmat o școală cu influență puternic rusească la București și că am un respect enorm față de cultura rusă. Absolvenții Liceului de Coregrafie eram niște privilegiați, se construise de curând clădirea nouă a Operei Române, realizată de arhitectul Doicescu într-un stil foarte elegant, într-o vreme când eram de fapt atât de săraci… 

În contextul anilor ’50, Opera era un paradis. Aici veneau din Rusia spectacole de balet care aveau ca protagoniști mari vedete ca Plisețkaia, Dudinskaia, pe care le vedeam acasă la noi, în București! Veneau maeștrii lor de balet și montau la noi. În anii aceia s-au pus în scenă Giselle, Frumoasa din pădurea adormită, Lacul lebedelor ş.a. Începând cu 1957 a fost o perioadă de înflorire a culturii și artelor în Rusia, care începuse să exporte artă în țările socialiste din Europa.

Dirijorul orchestrei Operei era Mihai Brediceanu, al cărui tată conducea sistemul bancar românesc, având o funcţie similară guvernatorului din zilele noastre al Băncii Naţionale Române. Păstra aerul aristocrat de dinaintea instaurării sistemului comunsit, mă primea cu căţelul stând pe pian şi purtam adesea discuţii sincretice despre artă în general. Deşi țara era foarte săracă după război, Mihai Brediceanu a reușit să ducă la Paris opera Oedipe a lui George Enescu. Tot atunci a fost prezentat la Paris în premieră mondială, la Festivalul de dans, spectacolul Ciocanul fără stăpân, în care am dansat ca solistă – dansul românesc era foarte bine cotat la nivel internaţional.

RZ: Putem spune că acesta a fost primul spectacol de dans contemporan din România?

AC: Nu, nu putem spune. Stere Popescu, regizorul acestui spectacol, de fapt era un filosof, venea dinspre arhitectură fără să aibă o educație coregrafică. Era însă un om foarte interesant, cu multe conexiuni în high life-ul artistic și nu numai, un aristocrat într-o vreme când coexistau cele două lumi, cea a comunismului și cea a ultimilor aristocrați. Dar nu putem spune că Ciocanul fără stăpân a fost primul spectacol de dans contemporan românesc.

RZ: Arta românească era deci exportată la Paris…

AC: …Iar un mare merit în acest sens l-a avut Mihai Brediceanu, care a fost un mare român.

RZ: Nu putem să nu amintim că sunteți primul coregraf român care s-a școlit în arta dansului contemporan într-o școală renumită din străinătate.

AC: Da, iar asta se datorează tot lui Stere Popescu. Când Charles de Gaulle a vizitat România nu a venit cu mâna goală, ci a adus cu el și niște burse de studiu. Eu am aflat de acest lucru, am făcut o cerere care mi-a fost aprobată şi am primit o bursă unique. Au mai fost burse de limbă străină, de cercetare, dar nu de dans. Am fost prima balerină care a primit o bursă de dans contemporan la Paris. Acolo am studiat tehnica Martha Graham cu binecunoscuta sa elevă Yuriko [Kikuchi]. În acel an Stere Popescu și Gabriel Popescu au rămas la Paris şi nu s-au mai întors.

RZ: Apoi ați studiat la Köln cu Pina Bausch…

AC: Într-adevăr. Era o perioada când se ieşea în străinătate, se făceau turnee. Mergeam aproape anual în Germania, la Köln, am lucrat și cu Pina Bausch – care la rândul ei lucrase cu maestrul Kurt Jooss. Ultima dată am fost cu Gigi Căciuleanu, care a luat premiul I la Köln şi a rămas acolo. Eu m-am întors în România şi am reluat munca, am muncit foarte mult. Am muncit tovarășeşte.

Am părăsit Opera și m-am îndreptat către Liceul de Coregrafie, unde am devenit profesor. Am regăsit aici majoritatea fostelor mele profesoare, de data asta în calitate de colege, iar la conducerea liceului, așa cum am mai spus, era Esther Magyar. 

Pentru că aveam o formă de gândire foarte liberală am făcut și o companie de dans contemporan, Contemp-ul mic, ca să zic așa, care a existat până în annul 1999. Sergiu Anghel tocmai terminase liceul, Liliana Iorgulescu era eleva mea, ca şi Mihaela Feher; mai erau Anca Mândrescu (încă Drăgoescu) şi alţii.

RZ: Ce nume mari!

AC: Desigur, eram împreună, dar greul şi baza veneau de la mine – şi mai ales forţa şi nebunia. Compania Contemp a existat pe lângă Opera Română, apoi la Teatrul Evreiesc de Stat şi pe urmă la Teatrul de Operetă, al cărui director era Dorin Teodorescu.

RZ: Eraţi locomotiva…

AC: Da, eram locomotiva!

RZ: Aţi făcut turnee în toata Europa. Cum a fost cu turneul din America de Sud?

AC: În 1990 Contemp-ul mic a devenit Contemp-ul mare, care a  durat 15 ani. A fost înfiinţat de Andrei Pleşu, pe-atunci Ministrul Culturii, iar desfiinţarea companiei a fost semnată tot de un Ministru al Culturii, în persoana lui Adrian Iorgulescu.

Am făcut turnee în Spania, Anglia, în multe alte ţări din Europa şi în Israel. Dar cel mai deosebit a fost cel din Venezuela, care pentru mine a fost unul aproape iniţiatic. Inițial a fost un schimb cultural cu o companie din Venezuela – pe-atunci eram la Teatrul de Operetă din București.

În Venezuela am găsit un popor extrem de sărac dar inimos, cu oameni care îşi trăiesc foarte intens viața. Mai întâi am fost la Maracaibo, unde am fost primiți foarte frumos. Am stat în total o lună şi am dansat în șase orașe, am traversat Anzii Cordilieri, am prins și marile inundații. Am întâlnit oameni cărora apele le luaseră casa lor de lut iar ei se interesau dacă noi aveam ce mânca. Acesta este spiritul poporului venezuelean, sunt valori umane pe care noi le-am pierdut. Au fost foarte multe evenimente legate de acest turneu extraordinar.

RZ: Am vorbit despre coregraful Adina Cezar, dar nu am vorbit despre regizorul Adina Cezar, care a montat spectacole de dans în București la Opera Română, la Constanța, Cluj ş.a.m.d. 

AC: Toate acestea au fost pentru mine un exerciţiu de supravieţuire artistică. Am creat pentru instituţiile mai sus amintite, pentru Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, pentru Cazino Victoria, dar şi în Statele Unite, la Denver – Colorado, în urma unei selecţii dintre peste 500 de candidaţi.

RZ: În timp ce vorbiți observ gestualitatea dumneavoastră care este un fel de… dans și care îmi place foarte mult. Aceasta îmi amintește de un spectacol pe care l-ați realizat prin anii ’90, Viaţa, o călătorie, pe muzica lui Ştefan Niculescu.

AC: Exact, o lucrare filosofică de amploare. Mi-am dorit să se vorbească despre „fenomenul Adina Cezar” ca despre un om viu. Prefer să spun „ce putem face” decât „cine am fost şi ce am făcut”.

RZ: Putem spune că viața = dans? 

AC: Nu, categoric nu. Ca să fii coregraf trebuie să ai multe experiențe de viață, altfel nu te poți numi creator.  Nu este o veselie să fii artist. Aș vrea să găsim soluții, aș vrea să fiu de ajutor efectiv cu experiența mea.

Nu trebuie să mă supăr acum că a fost desființată compania Contemp, probabil așa a fost scris în destinul meu, să rămân fără acest sclipici. Pentru mine lucrurile sunt foarte clare, nu pot să îmi dau aere! Lumea spune că sunt modestă, dar nu este așa, nu sunt modestă, dimpotrivă, îmi cunosc prețul.

RZ: Câteva cuvinte pentru cititorii noştri? 

AC: Cultura este o formă de evoluţie spirituală iar dansul face parte din acest peisaj şi este nedrept că atunci când te maturizezi ca dansator îţi pierzi instrumentul, corpul omenesc se deteriorează și trebuie să te reprofilezi ca profesor, dacă ai datele necesare sau ca regizor, dacă ai datele necesare.

Arta dansului este ca viața…o călătorie. Are o formă de mișcare permanentă, este un du-te-vino. Eppur si muove.


Share the NEWS & spread the JOY!

Related Posts

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate