– Maria şi George Postelnicu – unul dintre cele mai cunoscute cupluri de balerini români din ţară şi din străinătate. Pentru început aş vrea să vă întreb dacă este greu sau ușor să purtați povara celebrității.
– În primul rând dorim să specificăm că suntem un cuplu în viața reală iar pe scenă nu am dansat decât foarte puțin împreună, pentru că am socotit că e mai bine aşa. Am vrut să ne păstrăm armonia familială. Cunoscându-ne caracterele vulcanice, am decis că e mai bine să evităm acest lucru, altfel ne-am fi certat la fiecare repetiție sau spectacol. Cât despre celebritate, credem că este un cuvânt exagerat în ceea ce ne priveşte. În orice caz, important e să nu ți se urce la cap pentru că devii ridicol.
– Franz, personaj principal în baletul Copellia se îndrăgostește de frumoasa Stilla, cântăreaţa de operă sosită la castelul din Carpați… Cred ca am încurcat libretele, mă puteți ajuta?
– Ne ştiam de mai mulți ani din Operă, dar în afară de „bună ziua” nu am avut un raport mai apropiat. Maria e de o frumusețe răpitoare şi era foarte cunoscută. Jucase în câteva filme, precum Castelul din Carpați sau Ringul. Avusese multe apariții la Televiziune, în spectacolele de Revelion sau la emisiunile „Album duminical” ş.a. Eu eram o tânără speranță a baletului de la Opera Română din Bucureşti. În timpul unei deplasări pe litoral pentru un spectacol s-a întâmplat acest coup de foudre. Vorbim de anul 1989, cu câteva luni înainte de Revoluție. De atunci am rămas nedespărțiți. După un an ne-am căsătorit. Suntem deci împreună de 32 de ani. Sigur că am avut şi momente mai dificile, dar am reuşit să trecem peste ele şi iată-ne aici. Nu e rău deloc!
– La 19 ani, proaspăt absolvent, George Postelnicu primește un rol important într-un balet la Opera Naţională Română. Povesteşte-ne ce a însemnat acest lucru pentru tânărul aspirant al anilor ’80.
– De fapt, debutul meu pe scena Operei a fost în rolul Bufonului din Lacul lebedelor în coregrafia maestrului Oleg Danovski, pe când eram elev în ultimul an al Liceului de Artă „George Enescu”, cum se numea pe atunci actualul Liceu de Coregrafie „Floria Capsali”. În rolurile principale dansau celebrii balerini ai Teatrului „Stanislavski – Nemirovici Dancenko” din Moscova Margarita Drozdova şi Vladimir Kirilov.
Vă imaginați ce responsabilitate cădea pe umerii unui puşti de nici 18 ani, să danseze în spectacol cu aşa două nume faimoase! M-am descurcat cât se poate de bine. După dificilele turații à la seconde şi după aplauze, maestrul Kirilov mi-a şoptit printre dinți молодец, молодец! M-am uitat la el ca la felul 14 pentru că nu ştiam ce înseamnă. A doua zi am aflat că înseamnă „bravo!”. Eram foarte mândru de mine. Pentru acest debut trebuie să le mulțumesc doamnei directoare de atunci a Baletului Doina Andronache, precum şi maeştrilor Amatto Checiulescu şi Alecu Marin. Ce persoane remarcabile!
Şcoala am termint-o în iunie şi am fost angajat în urma unui concurs. În anul următor am fost încorporat în armată, unde am pierdut în mod glorios 18 luni din viața mea. După lăsarea la vatră m-am întors la Operă şi, după câteva luni de antrenamente am debutat în Coppelia în rolul Franz. Am avut onoarea să dansez alături de Rose Marie Bot, căreia îi mulțumesc pentru încrederea acordată. Țin foarte mult să-i mulțumesc maestrului Ştefan Bănică pentru modul extraordinar în care m-a pregătit.
Prim-solist am devenit în mod oficial în 1987, dacă nu greşesc. Am uitat să-ți spun că am dansat între timp şi la Compania de Balet Clasic şi Contemporan Fantasio, condusă de către maestrul Oleg Danovski.
– Maria Postelnicu – o prezenţă inconfundabilă la TVR, în emisiunile cu momente de balet şi nu numai. Ce a însemnat și cum a schimbat-o Stilla pe Maria Postelnicu?
– Şi înainte de a juca în acest film eram destul de cunoscută în România datorită programelor de divertisment ale Televiziunii, la care participam. Am avut multe apariții, mai ales în coregrafiile Doinei Andronache. Apoi am avut norocul să joc în filmul Castelul din Carpați. E un film foarte frumos, care se mai difuzează şi în zilele noastre. E ceva, dacă ținem cont de faptul că a ieşit pe marile ecrane în 1981! A fost o experiență minunată. Am avut onoarea să joc alături de nume uriaşe ale cinematografiei şi teatrului românesc: Octavian Cotescu, Ion Caramitru, Marcel Iureş, Cornel Ciupercescu, Irina Petrescu, Dorel Vişan ş.a. După acest film am devenit într-adevăr foarte cunoscută. Sunt mândră de el şi a însemnat foarte mult pentru mine.
– Cel mai faimos cuplu din lumea baletului românesc al anilor ’90, George si Maria Postelnicu devin părinţi…
– În 1994 am devenit cei mai fericiți părinți din lume, când s-a născut fetița nostră Patricia Alexandra… după care au urmat 26 de ani de fericire pură. Patricia e un copil pe care orice părinte şi l-ar dori. Acum studiază Istoria antică şi Arheologia la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Sapienza din Roma. Anul acesta are ultimul examen de masterat. Microbul istoriei antice l-a moştenit de la tatăl ei, iar noi suntem foarte mândri de ea.
– A urmat plecarea în Italia, ţara care v-a adoptat şi unde ați deschis o şcoală de balet. Este greu sau ușor să lucrezi cu elevi care nu au întotdeauna calitățile necesare pentru practicarea baletului?
– Trebuie să facem o precizare: avem intenția să deschidem o şcoală de dans în Italia. Eram aproape gata s-o facem în toamna aceasta, dar ne-am gândit că poate ar fi mai bine să mai aşteptăm. Situația din Italia este haotică din cauza pandemiei. Nimeni nu ştie ce va fi mâine. Guvernul italian dă decrete de la o zi la alta. Degeaba am deschide şcoala în septembrie dacă în octombrie ne-ar sili s-o închidem pe timp nedeterminat. Aşa s-a întâmplat anul trecut, cursurile au fost reluate în septembrie, iar în octombrie s-au închis şcolile şi nu s-au redeschis nici până în ziua de azi. Se aude că vor permite redeschiderea în iunie, când lumea vrea să meargă la mare. E o bătaie de joc! E mai bine să aşteptăm, să vedem ce se întâmplă.
În ceea ce priveşte lucrul cu copiii, este o chestiune foarte serioasă. Chiar dacă unii dintre ei nu au calitățile necesare pentru a deveni balerini profesionişti, trebuie să le acorzi aceeaşi atenție ca şi celor cu calități deosebite. Altfel ar fi o discriminare, pentru că toți plătesc la fel. Asta e situația în şcolile private, nu e ca la academiile de stat sau şcolile teatrelor. Acolo îşi permit să facă preselecții şi să aleagă cele mai bune elemente. Şcolile private acceptă toți copiii care vor să urmeze cursurile, pentru că altfel nu ar putea să se susțină din punct de vedere economic.
– De câțiva ani, George si Maria Postelnicu au pus bazele unui proiect de succes, Dance Campus & Contest San Francesco di Paola. În premieră, în acest an proiectul se va desfăşura în România. Povestiţi-ne ce implică aceasta. Ştiu că aveți ca invitați balerini de top din Rusia, Germania, Italia, etc.
– Anul trecut Dance Campus & Contest San Francesco di Paola nu s-a putut ține pentru că în Italia erau interzise adunările cu un număr mare de persoane. În anii dinaintea pandemiei ţineam Campusul în două săli imense de sport, iar Concursul la Teatrul Odeon din Paola. Anul acesta teatrul e închis, iar sălile de sport au devenit centre de vaccinare, deci nu aveam nicio şansă în Italia. Aşa că, amintindu-ne de sugestia ta de acum câțiva ani, ne-am gândit că poate n-ar fi rău să organizăm evenimentul în România. Zis şi făcut! Ne-am pus de acord cu profesorii noştri şi le-am prezentat ideea. Toți s-au declarat încântați şi ne-am apucat de treabă. Seminarul şi Concursul se vor ține între 12-16 iulie la Sala Rapsodia din centrul vechi al Bucureştiului. Sala are o structură superbă şi sperăm că Dance Campus & Contest San Francesco di Paola 2021 va avea în România acelaşi succes pe care l-a avut în Italia.
– În ultimii ani v-aţi îndreptat atenția spre pedagogia dansului clasic şi de caracter. Considerați că școlile private de dans de pretutindeni, în particular din România, au nevoie de o programă de studiu comună, precum cea a școlilor vocaționale din învățământul de stat?
– Ar fi ideal ca şcolile private să aibă o programă comună de predare, dar credem că este imposibil. În primul rând, cine o va scrie? Oricum, nu ar fi acceptată de toți. Apoi, nu toate şcolile fac cursuri în fiecare zi, din diverse motive, ar ieşi o harababură. Şi nici nu pot fi obligate să urmeze un program comun, sunt şcoli private şi nu le poți impune asta. Deci…
– Am amintit de şcolile private de balet dar şi de stat din România. Ce le lipsește acestora prin comparație cu şcolile din străinătate?
– După părerea noastră, şcolilor de balet de stat le lipsesc banii – care lipsesc de altfel în întregul învățământ românesc. De exemplu, Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” nu are un sediu adecvat dansului. Săli improprii, mici etc. Situația asta durează de la marele cutremur din 1977. În acea perioadă se făcuse fundația pentru un nou sediu, pe locul actualei parcări din spatele Operei Naționale din Bucureşti. Totul bine şi frumos până în zilele imediat după cutremur, când a trecut Ceauşescu pe Calea Plevnei şi a văzut fundația. A întrebat ce-i cu „groapa” aia, iar când i s-a răspuns că e fundația noului sediu al Liceului de Coregrafie a spus nu de balet avem nevoie şi a dat ordin ca totul să fie astupat cu moloz. Aşa a fost îngropat până în ziua de azi Liceul de Coregrafie din Bucureşti.
Cât despre şcolile private putem spune că nu le lipseşte nimic în comparație cu cele din Italia, dimpotrivă. În România şcolile private au directori şi maeştri de dans care, în marea lor majoritate, au fost dansatori profesionişti sau măcar absolvenți ai Liceelor de Coregrafie din țară. În Italia nu e aşa, foarte puțini dintre cei care conduc o şcoală sau predau au fost dansatori profesionişti. La capitolul şcoli private noi stăm mai bine. Apoi copiii noştri, în marea lor majoritate sunt foarte talentați, muncitori, determinați şi inteligenți. Pentru noi este o plăcere să lucrăm cu asemenea copii, de fiecare dată când se iveşte ocazia.
– Sunt pregătite şcolile de dans din România în anul 2021 să formeze balerini care la 19 ani să interpreteze rolul lui Franz la Opera Naţională?
– Oho! Şi încă cum! Chiar şi înainte de 19 ani. Am spus-o şi o repet, avem profesori foarte buni şi copii deosebiți. Apoi, baletul este într-o continuă evoluție. Chiar şi cei mai tineri dansatori etalează o tehnică pe care la vremea noastră o vedeam numai la marile nume ale baletului mondial. Deci de ce să nu poată debuta şi la o vârstă fragedă, dacă au pregătirea necesară?
– În ultimul timp asistăm la o inflație de balerini foarte talentaţi şi mai ales la un import masiv de balerini de pe continentul asiatic. Credeți că este posibilă o reinventare a spectacolului de dans clasic, astfel încât tot acest material uman să fie absorbit? Sau este necesară o „sită” şi mai deasă pentru audiţii?
– Credem că teatrele şi companiile de dans au numai de profitat de pe urma acestei inflații de balerini, pentru că au de unde alege. Fiecare teatru şi companie are propria sa politică de angajări, care depinde de buget, repertoriu etc. Pentru balerini situația nu este strălucită, pentru că fiind atât de mulți, concurența e aprigă, iar ei au mult de alergat pentru a-şi găsi un loc de muncă. Ne pare rău, dar asta e situația.
– Dacă am schimba rolurile, care este întrebarea pe care aţi pune-o lui George şi Mariei Postelnicu?
– Dacă ar fi să schimbăm rolurile, i-am întreba: „Voi când aveți de gând să plecați singuri-singurei într-o croazieră de cel puțin 6 luni?”
– În încheiere vă rog să transmiteți un mesaj cu ocazia Zilei Internaţionale a Dansului.
– În această perioadă atât de dificilă pentru lumea întreagă este important ca noi, cei care facem parte din lumea dansului, să strângem rândurile şi să nu lăsăm ca dansul să fie îngenunchiat. Suntem siguri că vor veni şi vremuri mai bune pentru arta noastră. Nu renunțați!
