Un nume de referinţă în baletul românesc şi nu numai, Laurenţiu Guinea absolvă Liceul de Artă „George Enescu” din Bucureşti, secţia Coregrafie, în 1982 şi este angajat al Operei Române din Bucureşti între 1982-1990, fiind promovat prim-balerin în 1985. În deceniul următor evoluează ca prim-solist la Teatro alla Scala, Deutsche Opern am Rhein şi English National Ballet.
În 2000 este director artistic şi coregraf al companiei „Los Balletos de Madrid“ iar în 2001 fondează compania „Lauren G. Ballet” la Madrid. Creează versiuni proprii ale unor balete clasice (Giselle, Spărgătorul de nuci, Frumoasa din pădurea adormită), neoclasice sau de demi-caracter (Romeo și Julieta, Amorul vrăjitor, Tricornul) şi lucrări originale, printre care Sextet pe octet în 2003, prezentată la Opera bucureşteană şi în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”.
În 2013 obţine licenţa în Economie la Universitatea Complutense din Madrid; urmează un masterat în Finanţe (2015) şi susţine doctoratul în Economie (2019). Actualmente este cercetător şi profesor universitar la Universitatea „Carlos III” din Madrid.
Citește și
Top 5 din 70 de balerini care au marcat lumea dansului, potrivit publicației Ranker.com
Raul Oprea: Baletul este o artă care se face din suflet, cu ajutorul unei minți puternice care antrenează corpul spre perfecțiune
– Cum a început totul?
“În anii ’70 influencer-ii erau personalități care impresionau prin prestanță, eleganță şi rafinament. Una dintre cele mai îndrăgite figuri era Fred Astaire, probabil unul dintre cei mai mari dansatori ai secolului XX”
Apropierea mea de arta dansului a început undeva prin anii ’70, o perioadă în care influencer-ii erau personalități care impresionau prin prestanță, eleganță şi rafinament. Personajele la modă erau actori, artiști, filozofi. Una dintre cele mai îndrăgite figuri era Fred Astaire, o legendă a Hollywood-ului şi probabil unul dintre cei mai mari dansatori ai secolului XX. Mama mea era impresionată de fluiditatea mișcărilor lui, de capacitatea lui de a emoționa sfidând legea gravitației. Parcă plutind, marca prin aer desene efemere, care rămâneau îndelung imprimate pe retină.
Observând în mine o anumită eleganţă şi ușurința de a mă mișca în ritmul muzicii, într-o bună zi m-a luat de mână şi m-a dus la Liceul de Coregrafie, deşi perioada de admitere se încheiase. Profesorii care m-au văzut au rămas impresionați de calitățile mele înnăscute şi m-au primit. La început nu eram foarte convins că aveam o chemare către dans, mai ales că primii doi ani i-am petrecut cu două mâini la bară, făcând exerciții pe 8 timpi. Formarea celor mai mici dansatori era foarte rigidă, din toate punctele de vedere.
„Refuzul se poate transforma, prin voinţă, într-o forţă”
Punctul de răscruce a fost la sfârșitul anului II de balet, când de la Moscova venise un grup de profesori de renume, pentru a selecționa elevi care urmau să studieze acolo. Văzându-mă, au spus că ei nu lucrează cu elevi ca mine, deoarece nu pot deveni buni balerini. Principala piedică invocată erau picioarele mele în X. Acest refuz m-a urmărit nu numai toată școala, ci ulterior toată cariera mea de balerin. Am căutat şi cred că am reușit ca, prin voință, să transform refuzul într-o forță.
Sentimentul de dezamăgire de la început a fost înlocuit de pasiune, abnegație şi dăruire. În ciuda părerii specialiștilor, progresele nu au întârziat să apară. Satisfacția cea mai mare am avut-o atunci când am dansat rolul prinţului Siegfried din Lacul lebedelor, iar Pas de trois era interpretat de balerini ruși, medaliați cu aur la diverse concursuri internaționale – iar toate acestea se petreceau la cele mai mari companii europene.
– Clasa din care ați făcut parte în liceu a fost o grupă valoroasă. Care vă sunt cele mai vii amintiri legate de colegi, de profesori?
Cu toate că în primul an eram 20 de băieți, am terminat liceul doar 5. În același an erau şi 60 de fete, dintre care au terminat 20. Grupa noastră de băieți a fost pe tot parcursul liceului „răsfățată” atât de profesori cât şi de colegele mai mici sau mai mari. Acum, când mă gândesc la perioada școlară, ies la iveală mai ales amintirile legate de profesorii de cultură generală. Ei au dat dovadă de o rară combinație de calități: înțelegere, răbdare, consecvenţă şi înțelepciune. Îmi amintesc cu mare plăcere de doamna Mierlea la Limba română, doamna Michel Racca la Limba franceză, doamna Costa la Istorie, doamna Ghinea la Economie politică, dar mai ales de doamna Mihăilescu la Matematică, cea care a stimulat curiozitatea intelectuală care a dat fructe târzii în viața mea.
„Profesorii de specialitate sunt cei care cimentează fundaţia solidă a carierei”
Niciodată nu îmi voi putea exprima îndeajuns gratitudinea faţă de profesorul Constantin Marinescu, cel care timp de 7 ani a fost alături de mine şi de colegii mei zi de zi. Dumnealui şi doamnei Mădălina Gheorghiu, care ne acompania la pian la orele de studii şi repertoriu, le datorez în mare parte cariera mea. Ei sunt cei care au cimentat o fundație solidă, atât de necesară carierei de balerin.
Dintre colegi, încă din prima zi de şcoală m-am înțeles perfect cu Costel Teșea, fost prim-balerin la Opera din Belgrad şi actual maestru de balet tot acolo. De el mă leagă aproape jumătate de secol de prietenie. Dintre colege, vreau să o menționez pe Florica Stănescu, colegă în liceu, la Operă şi parteneră în nenumărate roluri. La Florica admir mai ales profesionalismul, demnitatea şi onestitatea cu care își desfășoară activitatea de dascăl. Într-o lume plină de „maeștri”, dascălii sunt cei care nu doar au acumulat o experiență imensă, ci o şi transmit celor cu care lucrează, cu o căldură unică, indiferent dacă sunt prim-balerini sau copii de la şcoală.
Pe vremea când la audiţiile-concurs participa în comisie şi ministra (in)culturii…
– Cât de greu este parcursul unui dansator pentru a deveni Prinț?
Am intrat la Opera Română din Bucureşti – aceasta era denumirea pe-atunci – prin concurs, la terminarea liceului. Ca anecdotă, îmi amintesc că în comisie, pe lângă specialiști ai baletului, erau prezenţi atât Directorul general al Operei, Petre Brâncuși, cât şi ministrul Culturii, Suzana Gâdea. Audiția era o oră de studii normală, care începea la bară, continua la mijloc, urmată de sărituri şi poante pentru fete. La final, unul dintre invitații iluștri a făcut un comentariu rămas celebru: „Dar băieții când își pun poantele?”.
Sunt convins că pentru mine această audiție-concurs a fost într-un ceas bun. Din perioada când am dansat la Operă am amintiri pe care le păstrez cu drag. Un merit deosebit pentru aceste amintiri plăcute îl are doamna Directoare a baletului Doina Andronache, o persoană născută cu sensibilitatea şi inteligenţa de a fi o conducătoare de excelenţă. Cu abilitate, formase o echipa de maeștri de balet tânără, care se ocupa de menținerea calității spectacolelor. Cu drag îmi amintesc de Petruța Almosnino, Florin Mateescu, Paraschiv Pieleanu şi Florin Deneş.
Drumul pentru a ajunge prim-balerin nu a fost unul ușor, chiar dacă încă din școală dansasem roluri solistice în spectacolele Operei. Mă pregăteam de multe ori singur, așteptând momentul de a dansa ca prim-balerin. Șansa apărea mai ales atunci când soliștii casei plecau să danseze în străinătate.
O generaţie pentru care nu existau scuze de niciun fel
Probabil faptul că nici în școală şi nici la Operă nu puteai să te ascunzi în spatele scuzelor de vreun fel, m-a ajutat şi mă ajută în continuare să trec peste multe momente grele din viaţă. Sunt convins că, dacă cineva m-ar întreba care este deosebirea cea mai mare dintre generația mea şi cea actuală, răspunsul meu ar fi că nouă nimeni nu ne accepta nici cea mai mică scuză. Şi mă refer la faptul că se dansa pe scenă la 5ºC, că nu aveam flexibili de balet, că nu aveam condiții la şcoală, că începeam dimineața la Operă, ne duceam cu metroul la şcoală iar la ora 14.30 reluam orele la Operă, de multe ori până la sfârșitul spectacolelor ş.a.m.d. Probabil că acesta este atuul generației mele.
Impreuna cu Tamara Rojo
La Opera din București am traversat o perioadă irepetabilă, cu bune şi mai puțin bune. Deşi trăiam în sânul unei societăți totalitare, eram o „oază a dansatorilor”, o mică scenă culturală a unei societăți paralele, care se nutrea exclusiv din dragostea şi dăruirea spectatorilor. În ciuda numeroaselor obstacole, exista un liant uluitor, palpabil, între dansatori și public, care se prezenta în același timp ca o formă a rezistenţei [împotriva sistemului]. Eram învăluiți într-un minimum de creație artistică, adevăr și, de ce nu, de libertate. Trăiam captivi în bula noastră, hrănindu-ne din dăruire totală. Pot spune că excelam în a dansa fără a cere absolut nimic în schimb. Rara avis în ziua de azi… imposibil să nu admiri în contextul istoric al epocii.
„Marea problemă a baletului românesc este izolarea de restul lumii”
Elita baletului acelor timpuri era formată mai cu seamă din personalități marcante: dansatori capabili să creioneze personaje şi caractere în care oglindeau o epocă, cu toate neajunsurile ei. Din păcate, acești dansatori erau interpreți „locali”, izolați de marile creații coregrafice ale Occidentului şi care nu s-au putut bucura în teatre vestice de succesele meritate. Aceasta a fost şi este şi-acum marea problemă a baletului românesc: izolarea de restul lumii. Azi simt cu regret că se încearcă a se păstra acest iz local, atât de departe de caracteristica universală a baletului.
Eu cred că această închidere face foarte mult rău nu numai spectatorilor, ci mai ales noilor generații, celor care își încep cu speranță şi entuziasm cariera de balerin. În perioada în care Johan Kobborg a fost coordonatorul artistic al Compartimentului de balet al Operei Naționale din București, aceasta a fost pe deplin integrată în cercul select al marilor companii de dans din lume şi proiectată către universalitate. Spectatorii au putut descoperi în spectacolele montate o lume fascinantă, un portret viu al unei realități cunoscute doar la marile companii de dans şi care merita să fie explorată în continuare.
https://www.youtube.com/watch?v=DMluOincKlk&t=27s&ab_channel=laballlerina
A fost, după părerea mea, perioada cea mai efervescentă din punct de vedere artistic şi care a arătat lumii întregi pentru prima oara potențialul şcolii de balet din România şi al tinerelor talente care ies an de an de pe băncile Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”. Dar, din păcate, ca orice minune, a avut o viaţă mult prea scurtă. După perioada Kobborg a urmat una nefastă de recuperare a „localului” ca ideologie artistică. În ea se trăiește sub semnul autoamăgirii şi al credinței că totul se învârte în jurul tău. Încet, încet s-a transformat într-o campanie de exterminare artistică a baletului. Azi, cred eu că nu putem ignora strălucirea acelei epoci şi nu putem avansa fără descoperirea atentă a efectului modelator pe care l-a avut asupra unor generații de dansatori.
Experienţa unică de a dansa două roluri contrastante în aceeaşi zi
– Care a fost rolul pe care l-ați îndrăgit cel mai mult?
Dacă ar fi să aleg un singur rol acum, la rece, ar fi Albrecht din Giselle. La cald însă, după o rebobinare rapidă, mărturisesc că am îndrăgit toate rolurile interpretate în marile balete romantice, Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci.
Îmi amintesc că în perioada când eram prim-balerin la English National Ballet dansam de multe ori câte două spectacole pe zi. Cele mai frumoase momente erau cele în care dansam la matineu Tybald în Romeo şi Julieta iar seara, Romeo din acelaşi spectacol. Această gamă de sentimente şi trăiri atât de contradictorii, plină de sensuri diametral opuse, exprimate la distanţă de câteva ore, a făcut să fie o experiență unică în cariera mea. Mai ales că era o montare in the round, cu publicul de jur împrejurul balerinilor, pe scena enormă de la Royal Albert Hall. O experiență de nedescris.
„Secretele unei cariere internaționale sunt puține: atitudine, răbdare şi noroc. Dar mai ales nonconformism”
– Sunteți printre puţinii balerini români care au făcut o carieră internațională de excepție, ați dansat alături de nume mari ale baletului mondial…
Când spun atitudine, mă refer la felul în care ne raportăm la cei din jurul nostru, la cât de mult vrem şi dorim să înțelegem o cultură diferită de cea de acasă la început şi la cât de mult vrem să ne-o însușim după aceea. Am dansat cu multe companii, printre care La Scala din Milano, Deutsche Opern am Rhein din Düsseldorf şi English National Ballet, unde am avut ocazia să lucrez cu directori ca Robert de Warren, Giuseppe Carbone, Heinz Spoerli sau Derek Deane.
Directorii de companii importante te judecă nu pentru ceea ce faci, ci pentru deschiderea ta pentru a te perfecționa în spiritul companiei şi pentru ce ai putea face în urma acestui proces de transformare artistică. De multe ori, o atitudine închistată în a demonstra că ceea ce știi de acasă e sfânt este drumul greșit. Rudolf Nureyev ne povestea la repetiții că, ajuns în Occident, a trebuit să reînvețe poziția a V-a… şi a învățat-o ca nimeni altul.
Răbdarea este știința de a te pregăti așteptând să-ţi vină rândul. Şi, de cele mai multe ori, rândul îți vine când te aștepți cel mai puțin.
https://www.youtube.com/watch?v=mzVox4Of6pA&ab_channel=carlomeyfamularo
Consider însă că norocul e un factor primordial. Norocul meu cel mai mare a fost întâlnirea cu Rudolf Nureyev. În urma acesteia nu numai că am dansat într-un grup restrâns de invitați, în spectacolul Nureyev and Friends, dar am învățat enorm de mult despre importanta transformării proprii. Aceasta se face numai prin deschidere, ascultare şi o continuă absorbire a secretelor furate.
Probabil că o combinație între atitudine, răbdare şi noroc este şi faptul că am dansat cu Elisabeth Platel, Susan Jaffe, Tamara Rojo, Daria Klimentova, Nadia Saidakova, Lisa Pavane, ca să menționez numai câteva dintre partenerele mele.
Las nonconformismul la interpretarea liberă a cititorilor…
Importanţa de a-ţi accepta şi depăşi defectele
— Un balerin trebuie sa cunoască muzică, biologie, geometrie, arte plastice, dramaturgie teatrală, istoria dansului etc. Trebuie să fie înzestrat cu date fizice deosebite și mai ales cu talent. Toate aceste atribute sunt suficiente pentru a te întâlni cu celebritatea?
Bineînțeles că pentru un balerin o vastă cultură generală este un atu. Însă, la metamorfoza şi formarea unui balerin participă şi persoane, evenimente şi situații. Dansul se învață şi se transmite din suma experiențelor trăite pe scenă de către tine şi toți maeștrii care te-au șlefuit de-a lungul carierei. Pentru a te întâlni cu celebritatea este importantă iscusința de a înțelege şi transforma plin de curaj şi decisiv toate acestea. În plus este primordială puterea de a înfrunta realitatea şi de a-ţi accepta defectele pentru a le putea repara sau, cu ştiinţă, a le masca.
Cele trei ramuri ale „arborelui genealogic” al balerinilor
Cred că contează foarte mult şi „arborele genealogic”, care la un balerin este alcătuit din trei ramuri: maeștrii care te-au format, coregrafii cu care ai lucrat şi partenerii cu care ai dansat. Şi pentru că am pomenit de dascăli, în cariera mea îi pot menționa pe David Wall, Natalia Makarova şi Rudolf Nureyev. De la ei am învățat acele nuanțe ale meseriei pe care numai adevăratele stele le cunosc şi sunt onorat sa îi am în „arborele meu genealogic”.
M-a ajutat foarte mult şi faptul că am avut şi am în continuare un model de urmat. Acest model nobil şi generos, din afara lumii dansului, este prietenul meu de-o viaţă Victor Opaschi. Prin cultura sa rafinată, printr-o statură morală impecabilă, reprezintă pentru mine o călăuză spirituală, un reper moral şi intelectual pentru care am toată admirația. Îmi face onoare prietenia cu această personalitate marcantă care, nu doar dintr-o poziție politică, a ajutat enorm de mult lumea dansului din România.
De la balet la… matematică şi fascinaţia studiului academic
– După o perioadă efervescentă ca prim-balerin şi maestru de balet a intervenit un moment de cotitură, când ați descoperit un alt univers, pe care l-ați explorat şi în care ați făcut o altă carieră….
Momentul de cotitură a fost după ce, în 2002, Președintele României Ion Iliescu mi-a înmânat Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler, în cadrul unui eveniment unic, când generații de solişti balerini au fost decorați. A fost un punct de referință în istoria baletului românesc. Aproape imediat, cumva de-a doua zi, am considerat că sosise momentul de a mă desprinde de lumea dansului, în care păream fericit. Nu eram. Mi-am dat seama că fericirea pentru mine era să fiu înconjurat de cărți care să-mi permită tocmai detașarea de lumea baletului. Peste noapte și aproape fără voia mea, am devenit captiv al studiului. Căutam să înțeleg lumea dintr-o dimensiune necunoscută mie până atunci, cea istorică, socială şi politică. Dintr-o dată am realizat că trebuie să studiez matematica… şi-așa am început o altă carieră, cea academică.
A urmat o perioadă intensă prin pasiunea cu care m-am dedicat studiului, culminând cu obținerea titlului de Doctor în Analiza macroeconomică la Universitatea Complutense din Madrid. Acum sunt cercetător şi profesor de Economie într-o universitate renumită în Spania, Universidad „Carlos III” din Madrid, unde predau cursuri de Econometrie, Macroeconomie şi de Creștere Economică, cursuri care au la bază concepte de matematică avansată.
A îmbătrâni frumos e o artă în sine
– Ce face Laurențiu Guinea în timpul său liber?
Citește, se informează, încearcă să înțeleagă complexitatea lumii care ne înconjoară… şi aleargă 5- 6 km în fiecare zi. Exercițiul fizic menține sufletul, spiritul şi fizicul tânăr… ha, ha, ha! Cu anii, trecerea inexorabilă a timpului începe să devină o obsesie iar îmbătrânirea frumoasă devine un scop. Toți trecem prin acest proces, însă mulți rămân corijenți la îmbătrânirea frumoasă… Este totuși o artă, căreia i se dă prea puţină importanţă.
– Dacă am face un exercițiu de imaginație și am inversa rolurile, ce întrebare i-ați pune lui Laurențiu Guinea în acest interviu?
Dacă ar fi posibilă întoarcerea în timp, care sunt deciziile pe care le-ar repeta? Şi cele pe care le-ar schimba? Însă la această întrebare vă rog pe voi, cititorii să răspundeți…
Frumuseţea şi unicitatea carierei balerinului de cursă lungă
– Un cuvânt de încheiere pentru cititorii noştri?
Avem o obligație morală faţă de tinerele generații de dansatori. Trebuie să le însoțim entuziasmul şi să îi ajutăm sa-şi înfăptuiască visele. Viitorul, pentru ei, arată ca o călătorie pe nişte ape liniştite şi transparente, de culori albastre întinse la nesfârșit sub un cer feeric plin de stele. În primul rînd trebuie să îi pregătim să facă față pericolelor ascunse de aceste ape aparent inocente.
În al doilea rând, trebuie să îi educăm să înţeleagă că frumuseţea carierei de balerin constă în faptul că este un drum care se face pe cont propriu, la care şcoala de balet contribuie numai prin a-ţi oferi nişte cunoştinţe legate de balet. Însă instrumentul eşti tu, cel care înfrumusețează conținutul acestei aventuri prin dăruire, talent şi inteligenţă. Până la urmă, este în puterea ta ca aceasta călătorie să fie unică, chiar dacă la finalul ei descoperim că suntem nişte supraviețuitori traumatizați, plini de cicatrici…
