Personalitate remarcabilă a baletului românesc, din păcate necunoscută mai tinerelor generaṭii, Rodica Simion[1] a fost prim-balerină, asistentă de coregrafie şi, ulterior, un pedagog de renume internaţional.
Citește aici interviul publicat în Ballet Magazine, Ediția de Primăvară 2020
Născută în 1942 la Braşov, Rodica Simion ȋncepe studiul baletului de timpuriu, ȋn studiourile particulare ale vremii. Rodica Simion urmează cursurile Liceului de Coregrafie din București, pănă ȋn 1954, când este selectată de maestrul Mihail Gabovici să plece la Leningrad pentru a-şi continua pregătirea profesională. Absolvă Şcoala de Balet „A. Vaganova” ȋn promoţia 1959, la clasa maestrei Naima V. Baltaceeva. Imediat după absolvire, devine membră a companiei Teatrului Academic de Operă şi Balet „Kirov” din Leningrad (1960-1964), unde interpretează roluri solistice şi prim-solistice.
Citește și “Balet Românesc: Doina Andronache: Făceam totul cu pasiune”
Ȋntre 1964-1974 este angajată a Operei Române (actualmente Opera Națională București), unde e promovată în scurt timp în roluri prim-solistice: Aurora (Frumoasa din pădurea adormită), Odette/Odile (Lacul lebedelor), Quiteria (Don Quijote), Julieta (Romeo şi Julieta), Giselle (Giselle), Swanilda (Coppelia), Candelas (Amorul vrăjitor), Ea (Sărbătoarea primăverii), Francesca (Francesca da Rimini), Paraşa (Călăreţul de aramă), Doina (Primăvara), Muza (Valsuri vieneze), Colombina (Petruşka).
Participă ȋmpreună cu colectivul Operei la turnee ȋn URSS, Olanda, Spania, Portugalia, Cuba, Liban, Bulgaria, Grecia, Germania, Ucraina, Croaţia, Cehoslovacia, Iugoslavia.
Începând din 1972, Rodica Simion desfăşoară activitate ca guest artist şi participă la turnee cu companiile Jeunesses Musicales şi Grand Ballet Classique de France. Între 1973-1983 este solistă a Operei Naṭionale din München. Este profesor de balet la Conservatorul din München (1983-1986), apoi la Academia „John Cranko” din Stuttgart (1986-1998) şi maestră de balet a Operei din Stuttgart.
Ȋn 1979 Academia del’Arte e del Lavoro îi conferă Nomina Academica con Medalia d’oro. Ȋn 1983 primeşte Ordinul Saint Gedeon Royal-Chevallier şi Ordinul Ritter von Gnaden, iar ȋn 2003 i se conferă Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler.
Citește “Interviu – Cristina Dijmaru, Prim-solistă a Operei Naționale București”
Prima la bară, ȋncă de la 5 ani şi jumătate
„Măicuṭa mea voia să ştie ce calităṭi am şi spre ce este bine să mă îndrume, aşa că a decis să mă testeze cam pe la vărsta de 5 ani şi jumătate. Ȋntr-o bună zi, când Opera Română avea o oră deschisă de balet clasic pentru copii de diferite vârste, am intrat într-o sală care mi se părea imensă, unde erau toate fetele la bară. După un timp aveam să aflu că cei doi maeştri care dădeau indicaţii erau chiar Anton Romanowski şi Tamara Capp. Fetele lucrau exerciṭii la bară iar eu m-am aşezat printre ele şi am încercat să le imit. Romanowski a spus că eram prea mică şi că „ar fi trebuit să meargă cu oliţa de noapte după mine”, dar Tamara Capp s-a oferit să ȋncerce şi m-a acceptat la orele ei.
Citește și “Poveste de Crăciun cu prim soliștii Rin Okuno și Robert Enache”
În decembrie, când a fost spectacolul de Crăciun, eram toate îmbrăcate în satin negru, cu rochiṭe scurte şi papucei albi (pe care i-am păstrat, mama i-a ṭinut ca amintire). Tamara Capp făcuse o bară pentru spectacol cu toate fetele, de la cele mai mici pănă la cele adulte. Prima eram eu, cu numărul 1. Tamara Capp m-a întrebat dacă am să pot conduce toată bara, fiindcă nu aveam pe nimeni ȋn faţă la care să mă uit. I-am spus că nu mi-era frică, ştiam ce am de făcut. După bară, publicul trebuia să spună care număr a fost cel mai bun şi toţi strigau în gura mare: „Numărul 1, UNU!”. Acesta a fost primul meu spectacol şi primul meu succes…
De la cursurile cu Tamara Capp la cele cu „tanti Anicuţa”
Am lucrat ȋn continuare cu Tamara Capp la Studioul de balet al Operei, unde aveam şi o oră de ritmică. Eu eram foarte elastică şi maestra arăta totul pe mine. „Dacă Rodica poate, puteṭi şi voi să faceṭi” – ceea ce pentru mine era nu numai un îndemn, ci şi o dovadă de încredere.
După un timp s-au suspendat orele de la Operă şi Tamara Capp şi-a facut studio la ea acasă, ca şi Romanowski, de altfel. Mama nu putea plăti orele private şi a găsit o altă balerină, pe Anicuṭa Ionescu, sora vitregă a Tamarei Capp. „Tanti Anicuṭa” m-a pregătit mai departe acasă la ea, avea o atenṭie deosebită pentru braţe şi felul cum ṭineam degetele. Am păstrat o fotografie, cred că de la 7 ani, pe poante, la bară, ȋntr-un arabesque, unde mă uit la braṭ aşa cum îmi arăta tanti Anicuṭa.
Mihail Gabovici[1] şi anii petrecuţi la Leningrad
Mai târziu am intrat la Şcoala medie de Coregrafie, cum se numea pe timpul acela. Școala era în str. Lt. Lemnea, dar baletul îl făceam ȋntr-o sală de la „Cina”, lângă Ateneu. Directoare era doamna Esther Magyar, ca profesoare le aveam pe Lulu Ross la dans clasic şi pe Clara Volini la dans de caracter. Amândouă m-au crescut până când a venit Mihail Gabovici şi m-a văzut în spectacolul şcolii. Eu aveam un număr care se numea Fetiṭa cu libelula – eu eram Fetiṭa iar Leni Dacian era Libelula. Mi-o amintesc pe Leni într-un tricou verde, eu eram într-un tutu roz. La spectacol, mama nu se uita la mine ci la faṭa lui Gabovici, să vadă cum reacṭionează. Când am intrat eu, el a început să râdă – acela a fost momentul când a ştiut că voi pleca la Leningrad.
Ȋn anii petrecuţi acolo am crescut şi am acumulat cel mai mult. Cam pe la 16-17 ani am fost anunṭată că coregraful Leonid Jakobson m-a ales să dansez ȋn lucrarea sa Pasărea şi vânătorul, alături de toţi marii solişti ai baletului de la Kirov, ȋn premiera spectacolului Miniaturi coregrafice. Ȋn plus, aveam să dansez cu Alexandr Gribov, un prim-balerin pe care noi, copilele, îl urmăream ȋn roluri precum Danilo din Floarea de piatră, Vaţlav din Fântâna din Baccisarai sau în Şuralé. Repetiţiile erau ţinute de Tatiana Veceslova care, cu mult tact pedagogic, mi-a transmis linişte şi siguranṭă, mi-a dezvoltat plastica corpului, astfel ȋncât să pot exprima lirismul acelei coregrafii şi m-a ajutat să depăşesc emoţia paralizantă la gândul că voi face parte din premieră, lângă acest mare balerin, pe scena Teatrului Kirov.
Rodica Simion a dat devreme examenele de diplomă şi de viaţă
Am absolvit la ȋnceputul lunii iulie 1960, dar nu am participat la spectacolul de sfârşit de an (pentru care pregătisem pas de deux-ul din Diana şi Acteon). Împlinisem 18 ani şi, cu două luni ȋnainte de terminarea şcolii, mă căsătorisem cu Alexandr Gribov. Dacă aş fi ascuns aceasta poate ar fi fost altfel. Când s-a aflat, nu mi s-a făcut niciun reproş. Ȋmi dădusem toate examenele de stat şi, fiind cetăṭean român, depindeam de legislaţia românească. Grupa noastră avea ȋnsă un tovarăş de la partid care răspundea de noi. Cănd a văzut că sunt căsătorită oficial şi că pot rămâne mai departe în Leningrad, s-a speriat şi m-a forṭat să mă întorc în ṭară, ca nu cumva şi alte eleve românce să-mi urmeze exemplul. Fiind ȋnsă majoră şi căsătorită cu acte ȋn regulă, am putut reveni în octombrie la Leningrad.
Vorbind de perioada aceea, trebuie să fac o mărturisire, un lucru care ȋncă mă macină şi mă dezamăgeşte profund. Sergiu a scris o carte, publicată sub titlul Sergiu Ştefanschi – un artist, un destin, o stea. Acolo spune nişte neadevăruri despre mine, care mă dor[2]. Noi am fost colegi de suferinṭă, pot spune, la şcoala din Leningrad, unde eram 6 copii (5 fete şi un băiat). Plecaṭi de acasă, de lângă părinṭi, singuri într-o ṭară străină, fără să cunoaştem limba şi stând la cămin. Fiecare am avut steaua noastră călăuzitoare şi ne-am făcut profesia cu credinṭă, am apărut în faṭa publicului în cea mai bună formă. Păcat că aceste mărturii se transmit peste timp, iar cititorii de azi rămân cu idei false despre unii sau alṭii, care nu mai pot fi reparate. Mi-a lăsat un gust amar pentru tot restul vieṭii.
Calificativul „excepţional” şi repartiţia la Teatrul Kirov
M-am dus de ȋndată la şcoală, să-mi ridic diploma. Directorul artistic Nikolai Ivanovici, un mare cunoscător şi îndrumător de tinere talente, m-a primit foarte amical şi m-a felicitat, ȋnmânându-mi diploma cu calificativul „excepţional” şi repartizarea la Teatrul Kirov. Totodată, şi-a amintit că dansasem cu brio pas de deux-ul din baletul Flăcările Parisului pe când aveam doar 15 ani, apoi rolul Clarei în spectacolul Spărgatorul de nuci în coregrafia maestrului Vainonen cu balerinul Uksuşnikov, artist al RSFSR, iar la 17 ani interpretasem Lebăda neagră în spectacolul Lacul lebedelor, tot pe scena Kirov-ului, alături de Magdaleana Popa (Lebăda albă) şi prim-balerinul Satilov, de asemenea artist al RSFSR.
Am dansat aproape 4 ani la Teatrul Kirov (1960-1964). Venisem de pe băncile şcolii şi, în afară de Pasărea şi vânătorul ȋn coregrafia lui Leonid Jakobson, mi-au dat imediat Valsul şi pas de deux Prietenii din Giselle actul 2, una dintre cele două Florărese din Don Quijote, una dintre cele trei Umbre din Baiadera, actul 3 (variaţia cu diagonala de arabesque-uri). În anul următor mi s-a dat Oarba, în spectacolul Miniaturi coregrafice, rol creat de Jakobson pentru marea balerină Alla Șelest. Repetam cu marea balerină Tatiana Veceslova (care făcuse premiera de „Esmeralda” la Kirov). Au urmat Chopiniana, Valsul nr.7 şi Mazurka. Ultimul meu rol a fost cel al Sirinei din Legenda dragostei, în coregrafia lui Iuri Grigorovici.
Mi-am dorit ȋntotdeauna să dansez ca prim-solistă. Baletul este ȋnsă foarte dur, îṭi dă o disciplină de viaṭă, te face tenace, te învaṭă să treci peste greutăṭi, drepte şi nedrepte. Este legat de toate celelalte arte şi mare noroc am avut să pot studia la Leningrad! Stăteam ore ȋntregi la Muzeul Ermitaj, ascultam săptămânal concertele simfonice ale Filarmonicii din oraş, iar toate acestea m-au ajutat mai târziu.
Prima experienṭă ca profesoară, un mariaj imperfect şi revenirea acasă
Ȋntr-o bună zi Naima Valeevna Baltaceeva, profesoara căreia îi datorez totul, m-a rugat să predau studii la clasa ei, penultimul an, pe perioada deplasării ei ȋn Finlanda, după care urma să revină şi să prezinte fetele pentru examenul de sfârşit de an. Ea a fost cea care a avut încredere în mine şi mi-a deschis un nou drum în viaṭă.
Când am văzut că mariajul meu cu Alexandr Gribov nu era ceea ce-mi dorisem, am avut curajul să-i pun capăt şi, după ȋnchiderea stagiunii ‘63-‘64 m-am reîntors la Bucureşti. Ce bucurie a fost, ȋn primul rând pe mama!
Am dat concurs la Opera Română şi am intrat în ansamblu. Făceam şi figuraṭie în spectacolele de operă, până seara târziu. Ȋmi amintesc de Faust, care se termina pe la ora 24.00, de Maeştrii cântăreţi din Nürenberg şi multe altele.
Rodica Simion şi Dan Moise, un parteneriat de succes pentru amândoi
Într o zi m-am dus la Sergiu Ștefanschi, cu care fusesem colegă la Leningrad şi l-am rugat să facem un dans pentru televiziune care, pe timpurile acelea, făcea emisiuni culturale de mare fineṭe. Sergiu m-a refuzat, spunându-mi că era deja ȋntr-un cuplu cu Magdalena Popa. Aşa că m-am uitat la orele de studii, să văd care dintre balerinii clasici ar putea să devină un viitor solist şi l-am ales pe Dan Moise, care a fost imediat de acord să lucrăm împreună. Era un balerin foarte ambiţios, muncitor, lucra la tehnică, la piruete, zilnic. Avea o săritură uşoară, era elastic, cu pirueta precisă – un talent nativ, prelua imediat orice stil îi arătam –, iar ca partener era de primă clasă.
Veneam cu casetofonul, ȋn zilele libere şi lucram toate pas de deux-urile, cu variaṭii şi code. Aşa am ajuns noi doi, eu şi Dan, prim-balerini. Am dansat multe spectacole, ne-am bucurat amândoi de numeroase succese, atât în ṭară cât şi ȋn afară, cu Giselle, Frumoasa din pădurea adormită ş.a.
Lacrimi după primul rol solistic
Ȋntr-o bună zi aveam repetiṭie de ansamblu cu actul 2 din Giselle ȋn regia lui Vasile Marcu[2], Myrtha era Ira Stenkovskaia iar eu, fiind mică, eram în ultima linie de fete. Când repetiṭia era pe sfârşite, Ira a făcut o săritură, a căzut – o entorsă şi gata, nu mai putea dansa. Marcu, ȋnebunit, a întrebat: „Cine ştie Myrtha?”. „Eu ştiu, maestre!”. Am rămas după repetiţie, am lucrat şi am făcut spectacolul, pe care l-am salvat, cu toate că nu sunt o Myrtha prin structură. Când, după spectacol, Marcu a venit ȋn cabină şi m-a felicitat, am izbucnit în plâns, căci reuşisem ȋn sfârşit să dansez un rol solistic! De atunci am avut încredere unul în celălalt, profesional şi nu numai. Și aşa a început drumul meu lângă Vasile Marcu [3]…
Dar pe lângă marile bucurii pe care mi le-a adus scena, aplauzele publicului – indiferent dacă eram Aurora, Julieta, Giselle, Kitri – cea mai mare bucurie era că eram acasă, lângă măicuṭa mea. Ȋn toṭi aceşti ani a fost alături de mine, a fost ȋn sală la fiecare spectacol, a strâns fiecare fluturaş, fiecare cronică apărută în presă. M-a susṭinut până în ultima clipă, iar acum mă veghează de acolo, de sus. Ȋţi mulţumesc, măicuṭă dragă!
Opera Română, amintiri de neşters
Timpul petrecut ȋn Operă a fost de neuitat. Nu pot să nu-i amintesc pe Gheorghe Cotovelea, cu care am dansat Paraşa în Călăreṭul de aramă sau Julieta în Romeo şi Julieta, sau pe Ioan Tugearu – un foarte bun partener, în spectacole precum Don Quijote, Sărbătoarea primăverii, primite cu mare succes, deşi erau revoluţionare pentru timpurile acelea; sau din nou pe Dan Moise, în Francesca da Rimini sau Coppelia.
Vasile Marcu avea spectacole ȋn care se vedea talentul lui de coregraf, prin paşii de dans clasic folosiţi ȋn combinaţii. La montarea spectacolului Frumoasa din pădurea adormită am fost singura lui asistentă, am lucrat cu soliştii toate variaṭiile celor trei acte.
Aşa erau toate spectacolele lui, dar ȋn special ȋn acesta a ridicat zeci de noi soliste din ansamblu, distribuindu-le ȋn variaṭii clasice. Ȋn plus, ansamblul trebuia să danseze clasic pur pe poante, ceea ce a făcut ca toată compania să se ridice la un nivel internaṭional. Spectacolul lui Marcu a fost un real succes, nu numai în ţară, ajutat de feeria costumelor pastelate ale pictoriṭei scenograf Ofelia Tutoveanu Drăgănescu şi de dirijorul Cornel Trăilescu.
Ioan Tugearu, unul dintre partenerii favoriţi
Viaṭa este scurtă, iar noi alergăm şi iar alergăm. Meseria de balerin e una nobilă, care te duce şi te aduce, te plimbă peste tot în lume. Am dansat ulterior foarte mult cu Ioan Tugearu, am avut un contract la München la Teatrul Gärtnerplatz, ca solişti: Pasărea de foc a lui Stravinski, într-o coregrafie clasică nouă de mare virtuozitate, apoi Pulcinella, După-amiaza unui faun, Bolero-ul lui Ravel. După un an, am primit o invitaṭie din partea lui Jurgen Schneider, directorul baletului Operei Mari din München – National Theater, care studiase la Moscova şi care mi-a oferit un contract de solistă, ȋn cadrul căruia aveam 6 săptămâni libere plătite pe stagiune.
În acele zile libere am putut să plec în turnee în Franṭa, Italia, Spania. Am dansat la Barcelona, la Gran Teatre del Liceu, Coppelia în coregrafia lui Attilio Labis (un danseur étoile al Operei pariziene), avându-l ca partener pe Jean-Pierre Laporte (prim-balerin din Belgia). Au urmat Spărgătorul de nuci la Grand Théâtre de Bordeux, cu Cyril Atanassoff (alt étoile al Operei pariziene), La Fille mal gardée cu Jean-Pierre Laporte, Le Spectre de la rose cu Hideo Fukagawa. Au urmat Gala Internacional de la Danza la Madrid, alături de Ioan Tugearu şi Gala Festival of Dance Stars, ȋn 1978 la Chicago, unde am dansat pas de deux-ul din Coppelia cu Hideo Fukagawa, în coregrafia aceluiaşi Attilio Labis.
Invitaţia lui Mişa Barâşnikov, un moment de cumpănă
Revenind la München National Theater, unde era o trupă foarte bună, am continuat să dansez în La Fille mal gardée ȋn coregrafia lui Fr. Ashton, Apollon Musagète, Cele patru temperamente, Simfonia în C ȋn coregrafia lui Balanchine, Simfonia în D a lui Kylian. Au urmat Las Hermanas a lui MacMillan, unde am interpretat Sora cea mică, Îmblânzirea Scorpiei a lui John Cranko, unde am fost Bianca, apoi Olga ȋn Oneghin, tot a lui Cranko sau Marea fugă de Van Manen, pe muzica lui Beethoven.
Tot pe-atunci au venit să danseze acolo Mişa Barâşnikov cu Noëlla Pontois. Într-o seară, când am ieşit împreună, Mişa m-a ȋntrebat: „Ce cauţi tu aici, în München? Vino la New York.” La despărţire a repetat: „Hotărăşte-te repede!” Nu am răspuns nimic, am stat, am analizat. M-am gândit că nu mai aveam 30 de ani, la München eram cunoscută, mi s-a părut prea târziu să-mi iau viaţa de la capăt, cu toate asigurările pentru pensie şi celelalte şi până la urmă am refuzat. Lucrasem la Opera din München din 1972 pănă ȋn 1983, aveam deja 41 de ani. Începusem să predau la Conservatorul din oraş, la secṭia de balet ca profesor asociat, unde am activat timp de trei ani (1983-1986): predam cursuri, ţineam ore de studii, făceam repetiṭii, aveam o clasă de băieṭi.
Anii de profesorat la Academia de Balet „John Cranko” din Stuttgart
Ȋntr-o zi m-a chemat Marcia Haydée, prim-balerina şi directoarea Baletului din Stuttgart care, ȋmpreună cu Heinz Klaus, directorul Academiei de Balet „John Cranko”, mă invita să predau stilul Vaganova în locul stilului englezesc. Mi-au oferit un contract bun de maestră de balet, aşa că am lăsat München-ul pentru Academia din Stuttgart, de care m-am ataşat foarte tare. Aveam eleve din Canada, Finlanda, Franṭa, Italia, China, Japonia, Spania, am semnat în toṭi aceşti ani câteva sute de diplome de stat. Am avut mari succese şi satisfacṭii ca profesoară cu elevele mele şi cu spectacolele montate: Diana şi Acteon, cu un ansamblu de 12 fete, actul III din Raymonda, actul II din Lacul lebedelor sau actul II din La Sylphide. La Stuttgart am lucrat 12 ani (1986-1998), plini de satisfacṭii şi ȋmpliniri profesionale, nici nu ştiu când au trecut.
Apoi ȋnsă am pierdut-o pe măicuṭa mea şi m-am îmbolnăvit de o gripă păcătoasă, care mi-a afectat inima. Doctorul mi-a recomandat să plec din oraşele mari şi să mă mut la mare sau la munte. Soṭul meu actual nu mă mai lăsa să lucrez, aveam 57 ani deja şi ne-am hotărât să construim o vilă după gustul nostru în Alpii austrieci, unde locuim de 18 ani şi unde mi-am refăcut sănătatea.
Baletul te lasă dacă îl laşi, dar îṭi dă şi foarte mari satisfacṭii
Baletul te lasă dacă îl laşi, dar îṭi dă şi foarte mari satisfacṭii, poṭi cunoaşte şi vedea toată lumea. Cel mai mult te consumă ȋnsă pedagogia, ȋṭi mănâncă sănătatea. Nu există satisfacṭie mai mare decât aceea că ai dat cuiva în mână o meserie minunată pentru o viaṭă. Am multe prietene printre fostele mele eleve, care îmi bucură sufletul când le aud sau îmi scriu un e-mail.
Școala mi-a asigurat o bază, datorită căreia mi-am creat un orizont pentru o viaṭă şi după balet. Știu că dacă produc frumuseţe, voi avea o viaṭă liniştită şi ȋmplinită. Mă bucură tot ce este legat de grădinărit, de flori, îmi place enorm să fotografiez natura, să ascult muzică. Acum, la vârsta a treia, mă preocupă sănătatea şi alimentaṭia, deci gătitul european, dar şi cel internaṭional. Ȋn plus, am norocul să am lângă mine un soṭ bun, un partener de viaṭă de nădejde – ceea ce se ȋntâmplă numai dacă a fost o dragoste cu adevarat curată, căci e singura care dăinuie. Ne-am retras într-un mic orăşel, Bad Wörishofen, la 80 km de München, unde ne trăim visele şi speranṭele noastre de asfinṭit…”
[1] Mihail Gabovici (1905, Ucraina – 1965, Moscova), colaborează cu Opera Română în stagiunea 1953-1954 ȋn cadrul unor schimburi culturale, ȋn calitate de coregraf şi maestru de balet. Absolvent al Şcolii Academice de Balet a Teatrului Bolşoi din Moscova, promoţia 1924 şi prim-balerin până în 1951 al aceluiaşi teatru, dansează roluri principale din baletele clasice şi lucrări moderne, având ca parteneră pe Galina Ulanova. În perioada petrecută la Bucureşti predă dans clasic la Liceul de Coregrafie. Ulterior este profesor, apoi director al Academiei de Balet a Teatrului Bolşoi (1954-1958). Autor de cărţi de pedagogie şi critica dansului („Şcoala de balet a Teatrului Bolşoi“, 1957 ş.a.). Artist al Poporului din R.S.F.S.R.
[2] Alexandru Canciovici, regretatul autor al cărţii Sergiu Ştefanschi –un artist, un destin, o stea, mărturisea că fusese concepută ca un pseudo-interviu, astfel ȋncât să dea impresia transcrierii unor convorbiri. Având ȋn vedere aceasta, este de presupus că unele afirmaţii atribuite lui Sergiu Ștefanschi nu i-au aparţinut de fapt acestuia, ci autorului.
[3] Vasile Marcu (1925, Rădăuţi – 1985, Bucureşti). Angajat al Operei Române (1955-1985) ȋn calitate de coregraf şi maestru de balet. Ȋncepe sudiul dansului la Studioul de balet al Operei Române din Timişoara. Absolvent al Institutului „A.V.Lunacearski” din Moscova, Facultatea Regie-maeştri de balet (1950-1955). Profesor la Liceul de Coregrafie Bucureşti, catedra repertoriu. Prim-balerin al Operelor Române din Cluj-Napoca şi Timişoara (1945-1950). Semnează coregrafii la Operele din Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Teatrele Muzicale din Braşov şi Galaţi, cât şi la Opera din Sofia. Realizează coregrafii pentru emisiuni de televiziune, spectacole festive, filme. Membru în juriul Concursului Internaţional de Balet de la Varna între 1964-1976.
