– Data şi locul naşterii?
– Sunt balerin al Operei Maghiare din Cluj, masterand la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din acelaşi oraş, profesor de dans contemporan la Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia”, născut la Bistrița, în Bistrița-Năsăud, în 1984.
– De ce balet?
– După cum ar răspunde grecii antici, nu eu am ales baletul ci baletul m-a ales pe mine. Mama și-a dorit să fie balerină, dar din păcate nu i-a fost acordată această șansă, chiar dacă în clasele primare a fost selectată pentru balet. În clasa a IV-a, când eu m-am prezentat la examenul de admitere la Liceul de Coregrafie din Cluj, habar nu aveam de existența baletului, intram într-o lume nouă pe care urma să o îndrăgesc destul de repede. Așadar, cariera mea de balerin este rezultatul unei pasiuni neîmplinite a mamei mele.
– Majoritatea balerinilor, la întrebarea „care este muza ta norocoasă?” au răspuns simplu: munca. Care e părerea ta?
– Este foarte normal ca fiecare balerin să ofere acest răspuns. O statistică spune că rezultatele unui balerin vin dintr-un raport de 90% muncă și 10% talent.
Pentru mulți baletul este o artă frumoasă și care adesea pare ușoară, dar toți cei care suntem direct implicați știm cât de greu este, câte frustrări, dureri, eforturi ascunde această ușurință. Consider că această muncă asiduă este absolut necesară în oricare domeniu pentru a atinge cel mai înalt nivel profesional iar rețeta succesului garantat ar fi șansă+muncă+pasiune+talent.
Da, din punctul meu de vedere șansa este pe primul loc, din mai multe motive: șansa de a fi sănatos, șansa de a fi charismatic și de a fi pe placul publicului, șansa de a avea pedagogi pricepuți, șansa de a primi rolurile adecvate la momentul optim, iar pentru mine a fost și șansa de a reveni în lumea baletului de fiecare dată când rătăceam pe alte drumuri. Pentru continuitate și excelență este nevoie de foarte multă muncă cu sine însuși – atât muncă fizică cât și psihică.
– Liceul de Coregrafie „Octavian Stroia”, o şcoală vocațională puternică în arealul dansului din România. Ce a reprezentat pentru tine, cu bune şi cu rele, perioada în care te-ai format ca balerin?
– Liceului de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” din Cluj îi sunt recunoscător pentru multe lucruri. Cu bune, cu mai puțin bune, mi-a pus bazele pentru ceea ce astăzi am devenit. Profesorului meu de dans clasic din liceu trebuie să-i mulțumesc pentru nivelul înalt de profesionalism pe care l-a implementat tuturor elevilor săi, dar nu pot să nu-mi exprim dezgustul față de latura sa lacomă, care i-a afectat imparțialitatea și care, de multe ori, ne-a demotivat și a adus multe frustrări în rândul unor copii nevinovați.
https://operamaghiara.ro/colectiv/sebastian-vlad
În ziua de azi, fiind la rândul meu profesor la acelaşi liceu, încerc să păstrez nivelul înalt de profesionalism al îndrumătorilor mei și să nu perpetuez greșelile lor, Desigur, nimeni nu este perfect, însă consider că putem fi mai buni decât profesorii noștri – în fond, asta este ecuația evoluției, ca elevul să fie mai bun decât profesorul său, nu?
– Ai absolvit liceul, apoi a urmat…
– După liceu a urmat o perioadă destul de încețoșată pentru mine. Am plecat în Spania unde credeam că o să fac mulți bani. Era și este, probabil, visul oricărui adolescent, acela de a face bani, de a-și asigura un viitor decent, chiar dacă asta însemna să renunț la dans. O bună perioadă de timp am lucrat în partea din spate a unui club (neavând acte), am trecut de la spălatul vaselor la prepararea de cocktail-uri și apoi la ospătărit; pe urmă am fost angajat ca vânzător de mobilă iar în cele din urmă dansul m-a readus în fața publicului pe scenă… de data asta în calitate de animator în mari cluburi/discoteci de pe litoralul Spaniei.
– După această experienţă de viaţă te-ai întors la dans. A fost dificil să o iei de la capăt? Opera Maghiară din Cluj a devenit a doua casă a ta. Cine ţi-a deschis ușa?
– Da, a fost un proces lung și agonic. Șansa mea a venit din partea maestrului Mihai Mândruțiu, căruia îi sunt recunoscător pentru că m-a readus în lumea baletului, pentru că a avut răbdare cu mine și pentru că a găsit mijloacele să mă motiveze. În primii doi ani mă luptam cu fiecare detaliu pe care îl pierdusem în cei doi ani de pauză. Tehnic a fost greu, însă mai greu a fost să-mi reconectez creierul și sufletul pe același drum, să gândesc și să simt artă, să pun pasiune în ceea ce fac, să mă bucur cu toată ființa de oportunitatea pe care o aveam, aceea de fi din nou artist. Opera Maghiară avea să devină un cămin pentru mine, a doua casă, o familie.
De la debutul meu pe scenă, la vârsta de 12 ani, care avusese loc tot la Opera Maghiară într-un spectacol cu Spărgătorul de nuci în coregrafia maestrului Francisc Valkay, la prima angajare în anul 2004, la revenirea în acelaşi teatru în anul 2015, pot spune că această instituţie a fost un mediu profesional marcant pentru cariera mea și sunt extrem de recunoscător tuturor pedagogilor și coregrafilor cu care am avut șansa să lucrez: Francisc Valkay, Mihai Mândruțiu, Vasile Solomon, Melinda Jakab, Livia Tulbure Gună.
– Ai reușit să înveți limba sârbă în timpul cât ai lucrat în Teatrul Național Sârb din Novi Sad? Cum ai caracteriza această perioada de lucru?
– „Experiența Serbia”, cum îmi place să o numesc, a fost cu siguranță cea mai benefică perioadă a vieții mele de balerin. În Serbia, la Teatrul Național Sârb din Novi Sad am avut ocazia să lucrez cu foarte mulți maeștri internaționali, dintre care aș dori să menționez câteva nume care au devenit sursă de inspirație și factor motivațional până în ziua de azi – şi sunt sigur că așa vor rămâne pentru tot restul vieții mele: regretatul Gheorghe Bodnarciuc, Liana Iancu, ruşii Elder Aliev şi Bahram Iuldaşev, ungurul Gyula Harangozó și alții.
Învățarea limbii sârbe a fost un proces natural și amuzant. Având o sensibilitate pentru învățarea limbilor străine, mi-a fost greu într-o primă fază să delimitez cuvintele și aveam senzația că niciodată nu voi reuși să o vorbesc însă, fiind într-un compartiment de balet poliglot (cu balerini din România, Spania, Anglia, Croația, Italia, Japonia și, evident, Serbia) am reușit să o înțeleg și să o asimilez relativ ușor.
În cei 4 ani de muncă în Serbia am avut șansa de a primi nenumărate roluri în diferite spectacole de balet și, având pedagogi și coregrafi iscusiți, am acumulat foarte multă experiență tehnică și interpretativă.
– Pe parcursul carierei tale de până acum au existat plecări şi reveniri. După cei patru ani petrecuți în Serbia ai revenit în România, pentru ca mai apoi să îţi încerci limitele profesionale… pe un vas de croazieră. Cum este privită arta dansului din aceasta perspectivă?
– După experiența din Serbia am simțit nevoia să experimentez ceva nou, ceva inedit. Auzisem de oportunitatea de a dansa pe un vas de croazieră și mi se părea captivant, așa că am parcurs procedurile necesare și am ajuns pe un vas unde aveam să întâlnesc din nou profesionalismul, dar într-o altă formă. Eram dansatorul cel mai în etate (împlinisem în timpul contractului 30 de ani) și aveam de-a face cu un stil de dans total nou. Spre suprinderea mea mi-a plăcut și consider că a fost o altă perioadă benefică pentru cariera mea.
Dansatorii sunt foarte apreciați pe vasele de croazieră, atât de către pasageri cât și de ceilalți angajați și au un statut special.
– Şi totuși… cel mai bine este acasă, la Opera Maghiara din Cluj? Ai 36 de ani, te afli în perioada de tranziție de la balerin la solist balet. Ce presupune acest demers?
– Îmi place să cred că lucrurile vin de la sine. Probabil, statutul de solist balet vine ca o recompensă pentru întreaga activitate scenică și nu este deloc întâmplătoare această titulatură.
Deşi am fost obișnuit cu rolurile solistice sau demi-solistice, datorită unor demersuri care nu prea aveau legătură cu arta, abia acum primesc pentru prima dată statutul oficial de solist balet. Acest statut vine ca o încununare a rolurilor pe care le-am interpretat, dar și cu o extra-responsabilizare în contextul artistic.
Atâta timp cât avem de oferit ceva scenei și publicului, nu contează poziția ierarhică pe care o deţinem. Mă simt la fel de bine în rolurile de ansamblu cât și în cele de solist și de fiecare dată bucuria de a dansa și de a transmite emoție primează în fața tuturor celorlalte trăiri.
– Ce planuri ai pentru următorii 10 ani ?
– Nu prea sunt adeptul viziunii în timp, mai ales când știu că foarte mulți factori nu depind de preferinţele sau de competențele mele. Îmi doresc să dansez cât mai mult – poate încă 10 ani, de ce nu?!; să am elevi care să mă depășească profesional; să creez spectacole în care artiștii să se simtă provocați și pentru care experiența acumulată în acele producții să fie una unică, plină de vibrație și emoție.
– Cum îl vezi pe Sebastian Vlad cu ochii spectatorului care a vizionat toate spectacolele în care ai dansat?
– Nu aș ști cum să răspund la această întrebare, pentru că toată evoluția mea profesională s-a realizat într-un mod constant și natural. Ceea ce pot spune este că adesea aud de la spectatori, cunoștințe sau prieteni că reprezint o surpriză și că nimeni nu s-ar fi așteptat ca într-o zi să ajung la statutul de acum.
Pentru toată această evoluție trebuie să mulțumesc în egală măsură celor care m-au susținut și m-au ajutat, cât și celor care au făcut ce au știut mai bine pentru a mă împiedica sau demotiva. Balanța universului este constant echilibrată și, oricât de negre ar părea anumite zile/perioade din viața noastră, întotdeauna există o luminiță, o rază de speranță de care ne putem agăța.
– Ce nu s-a spus şi ce mai este de spus despre Sebastian Vlad?
– Multe ar mai fi de spus dar, cel mai probabil, timpul va oferi mai multe detalii. Pentru cititorii Ballet Magazine am să dezvălui însă câteva idei cu care balerinul, coregraful, regizorul, pedagogul și mai nou juratul Sebastian Vlad se confruntă în ultima perioadă.
Sunt lipsit de respect față de „artiștii” care nu pun pasiune în ceea ce fac și pentru care singura motivație este latura financiară sau pur și simplu supraviețuirea.
Sunt lipsit de respect față de pedagogii care nu se implică cu toată ființa lor în dezvoltarea viitorilor artiști și tratează această latură cu indiferență.
Simt un gust amar față de cei care, fără vreun motiv bine întemeiat, „pun flexibilii în cui” imediat după vârsta de 30 de ani – și aici mă refer în mod special la cei care sunt angajați la stat.
Sunt într-un total dezacord cu cei care se cred atoateștiutori și îşi închipuie că nu mai au nimic de învățat, fie că vorbim de planul profesional sau de planul social.
Evident, pentru cei de la polul opus am tot respectul și aprecierea și consider că ar fi foarte sănătos ca acești oameni să fie mai promovați, mai susținuți și mai vizibili în domeniile în care își desfășoară activitatea.
Nu agreez ideea ca dansul neoclasic să fie jurizat, în concursurile de dans, împreună cu dansul contemporan sau dansul modern. Neoclasicul este un stil cu totul aparte, este un balet eliberat de rigiditățile dansului clasic, dar care îi respectă în linii mari principiile, tehnica și virtuozitatea.
Sunt în total dezacord cu numărul mare de școli de balet private în care găsim și îndrumători parțial sau deloc pregătiți pentru această meserie și care nu doar că își bat joc de timpul și de banii unor oameni, dar și pun în pericol sănătatea copiilor acestora… ca să nu mai vorbim de percepția care se creează vizavi de arta dansului.
– Mi-ar plăcea să încheiem cu un gând pentru cititorii revistei Ballet Magazine…
– Sunt onorat ca numele meu și al instituției pe care o reprezint să apară într-o revistă atât de apreciată în rândul degustătorilor de dans.
Citititorilor revistei Ballet Magazine le urez multă putere, încredere, răbdare şi să susțină necontenit arta dansului. Îmi doresc din tot sufletul ca această perioadă obscură să treacă cât mai repede și să ne putem întoarce în sălile de spectacol ca să retrăim, precum odinioară, emoția întâlnirii directe cu publicul.
