“Flăcările Parisului”, un „balet revoluţionar” sovietic în prim-planul istoriei dansului

by Vivia Sandulescu
Share the NEWS & spread the JOY!

Urmărim înregistrări video sau citim despre premiere ale unor balete pe care ajungem să le cunoaştem online, fără să le fi văzut vreodată pe viu, pentru că teatrele noastre nu le-au avut niciodată în repertoriu. Uneori, dintr-un balet supravieţuieşte un pas de deux sau o variaţiune, pe care le găsim incluse în programele de concurs sau de gală, desprinse din contextul poveştii. Şi totuşi, în ţări cu o bogată tradiţie coregrafică, precum Rusia, sunt reluate din când in când, în concepţii diferite. Aparţinând unei alte epoci decât Sylvia, Laurencia, Fiica faraonului – balete clasice cu tentă romantică –, Flăcările Parisului este singular în peisajul coregrafic sovietic şi se dansează şi în ziua de azi.

Citește și 

Top 5 din 70 de balerini care au marcat lumea dansului, potrivit publicației Ranker.com

Flăcările Parisului, unul dintre baletele preferate ale lui Stalin

Premiera baletului în patru acte Flăcările Parisului, în coregrafia lui Vasili Vainonen, a avut loc la Teatrul „Kirov” din Leningrad (vechiul şi actualul Mariinsky din Sankt Petersburg) în 1932 şi la Teatrul Bolşoi în 1933 (unde avea să devină unul dintre baletele preferate ale lui Stalin). Prezentat în ajunul aniversării Revoluţiei din Octombrie, a continuat să fie programat pentru astfel de evenimente.

Muzica îi aparţine compozitorului Boris Asafiev (cunoscut şi pentru Fântâna din Bahcisarai, printre altele) şi cuprinde cântece din vremea Revoluţiei Franceze, interpretate de cor în original – la Marseillaise, la Carmagnole, Ça ira.

Libretul semnat de Nikolai Volkov şi Vladimir Dmitriev a fost adaptat după cartea lui Felix Gras Les Rouges du Midi, scrisă în 1896 în dialect provensal. Flăcările Parisului are ca subiect Revoluţia Franceză de la 1789 şi se desfăşoară în timpul atacului asupra palatului Tuileries şi a marşului victorios al soldaţilor revoluţionari asupra Parisului, încununat cu căderea Bastiliei.

Deşi plasată în Franţa sfârşitului de secol XVIII, povestea reflectă aidoma situaţia din Rusia anilor 1920-1930, când se căutau cu înfrigurare subiecte din istoria lumii care să demonstreze că Revoluţia din Octombrie făcea parte dintr-un şir de evenimente cu o determinare istorică. Versiunea din 1933 de la Bolşoi a fost reluată în 1947 şi a primit Premiul de Stat. O producţie ulterioară s-a dansat între 1960-1964.

Prezentat în premieră în SUA de către Teatrul Bolşoi în turneu în 1959, baletul a cunoscut o montare la American Ballet Theatre în 1972.

Alexey Ratmansky reîmprospătează povestea, cu o distribuţie de excepţie

O producţie nouă, folosind o parte din coregrafia originală, a fost pusă în scenă de Alexei Ratmansky pentru Teatrul Bolşoi în 2008, cu Natalia Osipova şi Ivan Vasiliev capete de afiş.

 

Cele două versiuni – Vainonen şi Ratmasky – urmează desfăşurări relativ diferite, dar au şi elemente convergente. Acţiunea densă, presărată cu momente dramatice, are loc la Marsilia şi Paris, urmând în mare adevărul istoric; în redarea ei se recurge substanţial la pantomimă, dar există şi momente copioase de dans de caracter şi dansuri „revoluţionare” de ansamblu. Ambele conţin o secvenţă consistentă de „teatru în teatru”: un balet reprezentativ pentru gustul epocii, prezentat la palatul de la Versailles, în cadrul căruia vedetele Operei din Paris Mireille de Poitiers şi Antoine Mistral îşi etalează calităţile tehnice într-un pas de deux şi în dansuri de curte.

La Vainonen predomină dansul de caracter, executat în pantofi/cizme, dar pas de deux-ul tinerilor cetăţeni Jeanne şi Philippe e pur clasic, în maniera Petipa, cu accente eroice în special în partitura masculină. Este secvenţa care a rezistat timpului, devenind unul dintre cele mai cunoscute numere de concurs sau recital.

Două librete gândite diferit, acelaşi titlu de succes peste timp

Dacă în viziunea lui Vainonen dragostea nu se întrepătrundea cu spiritul revoluţionar, la Ratmansky în loc de un singur cuplu de personaje principale sunt două, legate emoţional: Jeanne – Philippe şi Jérôme (fratele lui Jeanne) – Adeline, fiica marchizului de Beauregard. În plus, sinistra bătrână Jarcasse – un fel de Carabosse –, determină pierzania Adelinei dezvăluind originea ei aristocrată.

Citește și

Între mitologic şi modern: „Sylvia”, un balet încă nevăzut pe scenele româneşti

Fiecare proiect de „restaurare” al Bolşoiului are un caracter specific. Flăcările Parisului nu este una dintre perlele dansului clasic (precum Corsarul), nici ale dansului sovietic (precum Râul limpede). Deşi o bună parte din coregrafia originală s-a pierdut, Ratmansky a folosit la maximum fragmentele păstrate, întreţesându-le în noua structură: dansul basc, pas de deux-ul Mireille de Poitiers – Antoine Mistral, farandola, două carmagnole şi faimosul pas de deux Jeanne – Philippe.

În versiunea lui Ratmansky, Mireille de Poitiers şi Antoine Mistral dansează pentru Louis XVI şi Marie Antoinette baletul de curte Rinaldo şi Armida, apoi interpretează pentru poporul parizian un Dans al libertăţii, nu cu mult diferit de primul… Finalul (care la Vainonen era fericit) amestecă bucuria primilor însurăţei ai Revoluţiei (Jeanne şi Philippe) cu sărbătoarea dezlănţuită a victoriei populare şi durerea sfâşietoare a lui Jérôme cauzată de ghilotinarea Adelinei, totul în sunetul entuziast al Ça ira

 

„Drambalet”-ul şi filonul (epuizabil) al „baletelor revoluţionare”

În 2013 Mihail Messerer, vărul Maiei Pliseţkaia a montat o reconstituire în trei acte după Vainonen pentru Teatrul Mihailovsky din Sankt Petersburg, aducând în scenă peste o sută de interpreţi într-o frescă romantică şi istorică construită într-un ritm alert.

Există o tradiţie bogată a baletelor din perioada sovietică, unele uitate pe nedrept. Anii ’30 ai secolului trecut au fost epoca „drambalet”-ului, când directorii teatrelor colaborau îndeaproape cu coregrafii. Dansul propriu-zis era prezent doar dacă era justificat de desfăşurarea acţiunii iar povestea avansa prin intermediul pantomimei şi al unor artificii. Azi se remarcă pe plan internaţional o tendinţă de întoarcere la baletele narative, în care coregrafiile din Rusia secolului XX se înscriau perfect.

Filonul baletelor revoluţionare a produs în China creaţii spectaculoase, precum Detaşamentul roşu de femei sau Fata cu părul cărunt. Deşi Flăcările Parisului nu a fost montat niciodată integral pe o scenă românească, au existat şi la noi creaţii de „inspiraţie ideologică”, printre care Primăvara (1972, muzica Cornel Trăilescu, coregrafia Vasile Marcu), Zorile (1972, muzica Alfred Mendelsohn, coregrafia Vasile Marcu) sau Văpaia (1974, muzica Mircea Chiriac, coregrafia Oleg Danovski). Dar niciuna dintre ele nu a trecut testul timpului…


Share the NEWS & spread the JOY!

Related Posts

Leave a Comment

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate