Ca să prospere, arta are nevoie de susținători puternici, iar baletul s-a bucurat la ȋnceputuri și de interpreți de rang ȋnalt…
Am auzit sau am citit adesea afirmații de genul „baletul a fost inventat de Regele-Soare”. Nimic mai fals: baletul nu a răsărit dintr-odatǎ și nici nu i datoreazǎ unei singure persoane, ci a fost rezultatul unei ȋndelungi cristalizǎri artistice. Mai ȋntȃi au fost baletele de curte, spre sfȃrșitul secolului XVI.
În vremea lui Ludovic al XIII-lea ele s-au ȋnmulțit și diversificat, istoria menționȃnd și baletele mascaradǎ, baletele melodramatice și cele burlești – aproape o mie, dupǎ unii autori!
Citește și:
Top 5 din 70 de balerini care au marcat lumea dansului
7 curiozități despre balet pe care merită să le cunoașteți
Meritele fundamentale ale lui Ludovic al XIV-lea, au fost ȋn esențǎ douǎ: a fost el ȋnsuși un dansator pasionat și a ȋnființat Academia de Dans
Sǎ adǎugǎm influența operelor italiene care, aclimatizate la Paris, au contribuit la crearea unui stil liric autohton. Pentru a fi mai puțin indigeste, operele ȋn stil francez ȋnglobau și balete, mai întâi ca divertismente (intermezzi), apoi parţial integrate în acţiune.
Meritele fundamentale ale lui Ludovic al XIV-lea, care au fǎcut ca posteritatea sǎ-i acorde paternitatea dansului clasic, au fost ȋn esențǎ douǎ: a fost el ȋnsuși un dansator pasionat și a ȋnființat Academia de Dans, prima instituție de acest gen din lume, creȃnd un cadru propice studierii și dezvoltǎrii dansului clasic.
În sec. XVII, imaginea măreţiei Coroanei Franței era redată prin monumentele arhitecturale (palatul de la Versailles, castelele de pe Loira) şi prin balete. Inspirate de multe ori din mitologia greacǎ dar mai ales din cea romanǎ, ele aveau cel mai adesea un rol de propagandǎ, celebrȃnd evenimente diplomatice. În cuprinsul lor zeii coexistau cu personajele pǎmȃntene şi fantastice, iar povestea anticǎ era „corectatǎ” și adusǎ la zi prin relaționarea celor dintȃi cu aristocrații, culminȃnd cu ȋnclinarea lor ȋn fața Regelui.
Ludovic al XIV-lea danseazǎ pentru prima dată în faţa Curţii la 11 ani, se antrenează cu o ardoare care-i ȋngrijoreazǎ pe medicii Curţii – prima reprizǎ de dans are loc chiar ȋnainte de a lua micul dejun – iar în balete execută întotdeauna mai multe roluri, uneori câte 5-6, în spectacole care ocazional au loc patru seri la rând.
Ballet de la nuit, ȋn 1653, este unul dintre primele în care danseazǎ în public, mai întâi în cȃteva momente de ansamblu, dar ȋn final revine, apoteotic, în rolul Soarelui, pe care tânărul rege îl va deţine de atunci încolo în toate producţiile, încât va fi identificat cu el de posteritate.
Dotat nativ (după cum atestă contemporanii, ca şi contribuţia sa directă la îmbogăţirea vocabularului tehnic al baletului: sǎritura [pas] royal), Ludovic al XIV-lea comandǎ și se produce în 27 de balete de curte (ballets du Roi, mascarade, intermezzi din tragediile lirice şi comedii-balet) timp de două decenii. Este considerat a fi un bărbat frumos şi bine clădit şi, în ciuda micimii staturii sale, se remarcă printr-un port nobil şi o ţinută maiestuoasă. Alături de regină (Marie-Thérèse) sau de favorite (M-selle de la Vallière sau M-me de Montespan), se spune despre el că dansează divinement bien. Deşi cel mai adesea întruchipează zei (Jupiter, Apollo, Neptun), se amuză uneori interpretând roluri mai puţin pompoase (un hoţ beat, un dezmăţat ieşind dintr-un cabaret, un cerşetor sau un sălbatic).
Renunțǎ ȋnsǎ la scenǎ ȋn plinǎ glorie, fără vreun motiv aparent. Unii istorici pun aceasta pe seama portretului făcut de Pierre Racine ȋmpǎratului Nero în tragedia Britannicus (1664), în care s-ar fi recunoscut. Faptul ar fi întrutotul de înţeles pentru un rege perfecţionist, care nu admitea că, îmbătrânind, ar fi putut fi mai puţin bun decât vreunul dintre supuşii săi. Chiar dacă aşa stau lucrurile, Ludovic al XIV-lea încetează să mai apară în public abia în 1670, după premiera comediei-balet Les Amants magnifiques de Molière, deci cu o întârziere de şase ani. Îşi mai înfrânge totuşi o dată teama de cabotinism la 47 de ani, când acceptă să danseze rolul unei nimfe în baletul L’Eglogue de Versailles (despre care nu ştim dacă a fost sau nu concepută într-un mod parodic).
Puține personaje istorice au suscitat o asemenea fascinație ca Ludovic al XIV-lea, ȋn jurul lor țesȃndu-se legende, scriindu-se cǎrți sau, mai recent, regizȃndu-se filme. Cel mai cunoscut dintre acestea, romanțȃnd ȋn mod inevitabil istoria pe ici pe colo, este cu siguranțǎ Le Roi danse! din 1992 al belgianului Gérard Corbiau. Desfǎșurȃnd o explozie de 2000 de costume de epocǎ, scenariul pornește de fapt de la biografia lui Jean-Baptiste Lully scrisǎ de Philippe Beaussant, fǎrǎ sǎ pedaleze pe colaborarea adesea tensionatǎ dintre compozitor și Moliere ȋn crearea comediilor-balet, gen drag monarhului.
În fapt, participarea Regelui ȋn spectacole nu era anunțatǎ cu surle și trȃmbițe de fiecare datǎ ȋntrucȃt, fǎcȃnd parte din acțiune, purta costumul personajului, uneori și mascǎ, eventual completatǎ de o impozantǎ cascǎ cu pene. Şi nici nu era ceva nou sau neobișnuit, cǎci tatǎl sǎu, Ludovic al XIII-lea apǎruse el însuşi pentru prima datǎ într-un balet de curte la 17 ani, iar mai tȃrziu nu se limita la a interpreta adesea roluri pitorești, ȋn travesti, ci contribuia direct la realizarea lor, creȃnd pași, decoruri și costume.
Ludovic al XIV-lea înfiinţează Academia Regală de Dans în 1661, înaintea tuturor celorlalte. Opera – numită iniţial Academia de Operă, apoi Academia de Muzică –, este fondată în 1669, având o companie de balerini profesionişti. În 1713, acesteia i se va adăuga o Şcoală de balet. Alte Academii de Dans sunt fondate nu după multă vreme (la Lyon în 1678, la Marseille în 1684), făcând posibilă montarea şi prezentarea baletelor teatrale în provincii după modelul celor pariziene. Primul maestru al Academiei este Pierre Beauchamp, adevǎratul pǎrinte al dansului clasic, profesorul privat al Regelui timp de peste douǎ decenii și Compositeur des ballets du Roi.
Gustul şi preferinţele Regelui fiind lege pentru supuşi, acesta influenţează în mod hotărâtor, voluntar şi involuntar, destinul artelor din epoca sa. Continuitatea spectacolelor de balet, la Curte şi pe scenă, face ca începând de sub domnia lui Ludovic al XIV-lea dansul să intre definitiv în obiceiurile societăţii franceze, influenţă care se resimte până în zilele noastre.
