Conform uneia dintre multele legi ale lui Murphy, odată ce ai publicat o carte din note răzleţite prin calculatoare, vor mai răsări câteva pagini, prea târziu ca să mai prindă lumina aceluiaşi tipar. Aşa s-a întâmplat şi cu O clipă de frumuseţe, apariţia recentă care îmbină însemnările secretarului şi consultantului artistic Nicolae Spirescu cu completările soţiei sale Eva Spirescu, una dintre balerinele fondatoare ale Ansamblului de Balet Contemporan şi Clasic Fantasio din Constanţa, cunoscut ulterior ca Teatrul de Balet „Oleg Danovski”.
Vă prezentăm în trei episoade textul care ar fi trebuit să figureze în carte ca şi capitolul 1988. A zecea stagiune. Din fericire, Eva Spirescu a reconstituit şi prezentat cu grijă evenimentele acelui an, ultimul pentru care Nicolae Spirescu lăsase totuşi însemnări scrise.
- continuare
“Pe de altă parte, unele aluzii cu privire la familie, la rolul şi importanţa ei în Ansamblu încep a-l supăra pe Directorul artistic. Mai ales când sunt coroborate cu o anume curiozitate (alimentată de câţiva solişti din sistem) privind aspectele financiare ale contractelor cu [impresarul] Landgraf. Cum în general curiozitatea oamenilor greu poate fi satisfăcută (iar implicaţiile financiare ni se par meschine), să încercăm măcar să arătăm rolul jucat de câteva familii de artişti de-a lungul istoriei dansului. Vrem să arătăm că este vorba de o tradiţie benefică în general, ce se continuă şi astăzi, mai ales în domeniile circului şi baletului şi că Oleg Danovski cu familia sa nu fac altceva decât să se înscrie pe această linie.
O ultimă “clipă de frumuseţe” (și) despre familiile de balerini, ca tradiţie seculară
Familia Vestris este una dintre cele mai numeroase şi mai cunoscute în dansul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Renumit a fost Gaetano Vestris (1729-1808), supranumit Le Dieu de la danse. Foarte cunoscut a devenit şi fiul său Auguste Vestris (1760-1842). Dicţionarele de specialitate îi consemnează apoi pe Thérèse Vestris (1726-1808), sora lui Gaetano, pe Gaetano Apollo Vestris (1825-1862), nepotul lui Auguste şi pe Charles Vestris (1797- ?), văr şi pupil al aceluiaşi prolific artist Auguste. În special Gaetano şi fiul său Auguste sunt consideraţi personalităţi cu un rol important în dezvoltarea tehnicii şi manierei în balet.
Printre alte familii afirmate în lumea Terpsichorei o putem remarca şi pe aceea a lui Salvatore Vigano, cu o tradiţie a dansului transmisă din tată în fiu, Salvatore fiind cel pentru care Beethoven a compus baletul Făpturile lui Prometeu. Apoi pe dansatorul şi coregraful „săriturilor mici”, atât de specialul Auguste Bournonville, antrenat de tatăl său Antoine la Copenhaga; dar şi pe Arthur Saint-Léon, autorul baletelor Căluţul cocoşat şi Coppelia, provenit tot dintr-o familie de dansatori. Ca să nu mai vorbim de renumita familie Petipa, cuprinzându-i printre alţii pe Marius Petipa, marele şi prolificul coregraf, pe Jean Antoine – tatăl, pe Lucien – fratele, pe Marie – fiica lui Marius şi a Mariei Surovşcikova Petipa, ş.a. Ar trebui probabil să-i amintim aici şi pe cei patru balerini Lopuhov, doi fraţi şi două surori deveniţi foarte cunoscuţi şi apreciaţi în Rusia sovietică: Andrei, Fedor, Evghenia şi Lidia.
Lista familiilor care au populat în timp scena pitorească a dansului poate fi completată desigur cu multe cupluri profesionale, ai căror membri s-au căsătorit în viaţa lor particulară, atât în lume cât şi în ţara noastră. Ea ar fi foarte lungă, nu ar interesa probabil decât pe cercetătorii specializaţi şi ar fi mai puţin relevantă pentru publicul larg, căruia îi dedicăm această modestă încercare de monografie-jurnal.
Familii de balerini din compania constănţeană
În ansamblul nostru şi în epoca de care ne ocupăm activau mai multe familii, cele mai importante şi relevante pentru ideea pe care intenţionăm a o sublinia fiind acelea ale prim-soliştilor Betty şi Dumitru Manolache-Lux, Delia şi Călin Hanţiu. Şi desigur aceea a Maestrului însuşi, fondator împreună cu soţia sa Ana Gabriela Danovski, fostă balerină solistă la Opera Română, a „bulgărelui de aur”.
După cum se vede din biografie, Oleg Danovski a fost îndrumat în copilărie de mama sa, Malvina Ksesovskaia. La rândul său, respectând tradiţia, s-a ocupat de pregătirea coregrafică a feciorului Oleg Danovski jr.
Delia si Calin Hantiu in “Carmen”
Referitor la Fondator, exemplele prezentate din istoria baletului arată clar existenţa unei îndelungate tradiţii în sensul lucrului în familie. Unele aluzii răutăcioase şi nefondate la beneficiile strict materiale ce ar decurge de aici cad astfel de la sine.
Maestrul avea perfectă îndreptăţire să nu admită discuţii pe această temă. Îşi merita cu prisosinţă diurna, egală cu a tuturor membrilor trupei. Îşi merita desigur şi valoarea contractelor semnate cu diverşi impresari, în general satisfăcuţi de calitatea creaţiilor lui. Ei aveau întotdeauna de câştigat mai mult de pe urma lui.
Pe Maestru nu l-a interesat niciodată câştigul în sine, ci faima, afirmarea. Nu suporta fizic banii şi evita să pună mâna pe ei. În magazine, el comanda şi doamna Gabi plătea.
Şi dacă totuşi se nimereau bani pe mâna lui, îi prăpădea imediat. Pe de altă parte, trebuie s-o spunem, cel puţin de la înfiinţare şi până la Revoluţie, doamna Gabi a lucrat absolut gratuit pentru trupă. Era pensionară şi nu primea nici salariu, nici prime la Constanţa, ci doar diurne în turnee.
Cât priveşte raporturile dintre cele două cupluri şi implicit familii din fruntea distribuţiilor – importante, complicate şi tumultuoase în epocă – ele par acum, în timp, insignifiante şi reduse la două aspecte diferite ale unuia şi aceluiaşi fenomen: concurenţa. Explicabilă şi ea până la un punct, prin tradiţia şi specificul cu totul particular al acestei arte, în care pas de deux-ul are un rol atât de important.
Cuplurile de prim-solişti pe scenă – soţi în particular
Un aspect a fost pozitiv, derivând din efectul benefic, de progres al acţiunii de întrecere în sine, combinat cu un interes sporit din partea publicului, atras întotdeauna de competiţia între artiştii favoriţi. Pe de altă parte a existat şi un aspect negativ, reprezentat de pericolul cantonării în cupluri închise, exclusiviste, alcătuite uneori dintr-o motivaţie dictată de interese familiale şi mai puţin de raţiuni artistice.
Pe cât i-a stat în putere, conducătorul Ansamblului a încercat să stopeze acest aspect negativ al fenomenului. A dictat distribuţii aleatorii, pe criteriul valorii individuale a soliştilor şi al capacităţii lor de armonizare, de exemplu Betty [Manolache-Lux] cu Călin [Hanţiu] în Giselle. Pe măsură ce au intrat însă în conştiinţa publicului, cuplurile-familii şi-au impus în general punctul lor de vedere, preferând să danseze „în familie”, chiar în detrimentul interesului lor strict artistic, căci ar fi avut numai de câştigat, fie şi doar experienţă, dintr-un rulaj mai mare al partenerilor. Tot istoria dansului o demonstrează.
Betty su Dumitru Manolache-Lux in “Cenusareasa”
Oleg Danovski nu e preocupat însă numai de criteriile de alcătuire a distribuţiilor. E un maestru al castingului, cum ar zice unii astăzi. Acordă atenţia cuvenită şi stilului de antrenament, dictat de specificul repertoriului. Adică bazat pe şcoala rusească, în speţă Vaganova, stil clasic-academic prin excelenţă, în care s-au specializat cei doi pedagogi de studii pe care el personal i-a selecţionat, Marialis Karda pentru fete şi Francisc Strnad, solistul cu şcoală la Moscova, pentru băieţi.
Dar şi aici a adus unele îmbunătăţiri, înnoiri, aşa cum a văzut el că se practică în Vest, la teatrele şi trupele vizitate în desele sale peregrinări. Le cere celor doi pedagogi să le aplice la literă şi adesea îi controlează. Altădată le cere altceva, în general lucruri noi, exerciţii tot mai grele, ca pentru solişti, dar la care să participe întregul ansamblu. De exemplu, cere tuturor fetelor să execute fouettées à l’italienne. Rar îşi exprimă mulţumirea.
La fel ca şi în creaţie, căreia continuă să îi consacre cvasi-totalitatea gândurilor şi căutărilor, în orice domeniu intrinsec sau adiacent Terpsichorei s-ar manifesta, factorul său de progres îl constituie continua pendulare între certitudine şi incertitudine. La el se aplică ceea ce scria Henri Poincaré: „…credinţa savantului nu seamănă cu aceea pe care o are ortodoxul în necesitatea certitudinii. Nu, credinţa savantului se poate asemăna mai curând cu credinţa neliniştită a ereticului, care caută totdeauna şi nu e satisfăcut niciodată.”
- Va urma
