Jurnalul de călătorie a cinci admiratori către descoperirea omului și balerinului Sergei Polunin, de-a lungul a trei zile, trei evenimente și sute de minute de emoție sublimă. Pentru Ballet Magazine România
Sergei Polunin. Jurnal de călătorie. Ziua 1 – Miercuri, 28 iulie
Din momentul în care am aflat vestea că Sergei Polunin va veni în România, la Cluj, la TIFF 2021, am știut cu toții că vom fi acolo. Sosiți din zări diferite – Munchen, București, Ploiești și Cluj -, ne-am adunat în seara de 28 iulie în Piața Unirii din Cluj, și am început să vorbim cu frenezie despre Polunin, imediat ce ne-am întins mâinile și am făcut cunoștință, uitând din următoarea secundă că nu știm aproape nimic unii despre alții, dar cu sentimentul că avem atât de multe să ne spunem! Așa am pornit, doi fotografi, două admiratoare și o mică balerină într-o călătorie spre descoperirea celui mai fabulos și controversat balerin al generației noastre.
Citește și
Ce știam noi despre Polunin? Cam tot ce apăruse scris și vizual despre el, pe internet. Dani, fotograful nostru, îl întâlnise însă la un moment dat, iar atunci când ne-a arătat o fotografie cu ei doi alături, ne-a provocat nouă celorlalți exclamații de admirație, cu accente fine de …invidie!
Eram însă cu toții de acord că este un artist de geniu și că ocazia de a-l vedea pentru prima dată în România nu putea fi ratată. Noi fetele, am vorbit despre expresivitatea și grația mișcărilor sale, iar băieții păreau mai degrabă impresionați de perfecțiunea salturilor sale înalte năucitoare. Oricum ar fi și din orice unghi privești, fie că ești profesionist sau doar pasionat de balet, nu poți să nu rămâi absolut fascinat de talentul și carisma sa!
Ne-am amintit că Polunin a devenit cel mai tânăr prim balerin din istoria Baletului Regal din Londra, la vârsta de numai 19 ani, dar și că, după doar doi ani plini de succes, a luat o decizie spontană care a provocat un adevărat șoc, renunțând subit la poziția sa. Când a luat-o de la capăt, în Rusia, și lucrurile păreau să se așeze pe un făgaș normal și ascendent, o altă furtună interioară îl lovea din nou. Polunin atinsese iarăși nivelul cel mai de sus, dar simțea că nu avea unde să meargă mai departe, creativitatea sa negăsindu-și locul și spațiul de manifestare.
De acum discuțiile noastre se întețeau pentru că urma partea cea mai interesantă și cea mai controversată a carierei și vieții lui Polunin. Din chinul său, din lipsa oricărei conjuncturi în care să-și poată manifesta adevăratul potențial, s-a născut ideea de a renunța la balet și, odată cu ea, decizia de a dansa pentru ultima dată… in his own way. Am pus performance-ul ,,Take me to church” de pe youtube, iar de acolo am continuat dezbătând drumul său, ca artist freelancer, în propria sa călătorie artistică și personală deopotrivă, dar și afirmațiile șocante, tatuajele – bineînțeles!, dându-ne fiecare cu părerea și încercând să aducem cât mai mai multe argumente pentru a ne-o susține. Știam multe dar erau tot pe atâtea de aflat!
Despre toate astea am vorbit, noi cinci, la prima noastră cină, stabilind detaliile programului din următoarea zi, pentru că, într-un mod natural și fără alte discuții, știam că vom rămâne împreună până la final.
Așadar, aventura noastră împreună, începea.
Sergei Polunin. Jurnal de călătorie. Ziua 2 – Joi, 29 iulie
Interviu Sergei Polunin, ora 12:00,
Am sosit cu o oră și jumătate înainte la hotelul unde Sergei Polunin avea să aibă prima apariție, pentru un interviu și o sesiune Q&A. Fotografii noștri pentru a-și monta aparatura, noi… pentru că nu mai aveam răbdare.
Sergei Polunin a apărut … levitând. Cel puțin noi, cei așezați pe scaune, nu l-am văzut pășind. Subțire, angelic, îmbrăcat în negru, obosit (cu zboruri anulate din cauza vremii și călătorii cu mașina neprevăzute) dar cu cei mai luminoși ochi albaștri cu care ne-a învăluit din clipa în care ne-a privit. Am rămas pur și simplu fascinați de farmecul său.
Interviul a început cu o serie de întrebări mitraliate despre tatuajele controversate, momentele de rebeliune, opțiunile politice și declarațiile șocante cu care a creat atâta vâlvă și atătea antipatii. Lucruri spuse și făcute, fără niciun echivoc. Iar Sergei a început să răspundă. Cu calm și diplomație, uneori glumeț, alteori vizibil jenat. După câteva întrebări însă, am simțit un dezechilibru, ceva nu se mai potrivea. O stare de disconfort a început să se instaleze, iar noi am început să ne privim ușor agitați…. O discrepanță între incisivitatea întrebărilor și liniștea răspunsurilor se căsca din ce în ce mai tare… ,,Băiatul rău” al baletului, așa cum fusese etichetat de media, se transformase oare, peste noapte, într-un … ,,băiat bun”?…
Și atunci am înțeles. Era vorba de același OM, dar în altă perioadă din viața sa.
Echilibrul s-a restaurat atunci când publicul a început să-i adreseze o serie de întrebări despre balet și procesul său creativ, asupra cărora Sergei Polunin a răspuns cu sinceritate, într-un melanj de opinii personale despre balet și dans, picurat cu viziuni filosofice despre viață, așa cum o percepe el acum. Atmosfera s-a încălzit întru-totul, atunci când artistul a vorbit din noua sa postură de proaspăt tătic, despre frumusețea sentimentului, despre schimbările care se petrec în tine la nivel de percepție asupra rolului pe care îl ai și a responsabilităților care vin odată cu asta.
Daniel Schneider, în căutarea cadrului perfect cu Sergei Polunin
A plecat, așa cum a venit. Plutind. Iar noi am rămas în spate, cuminți și respectuoși, lipsiți de dorința cu care veniserăm, nemărturisită dar clară, de a ne strecura rapid, cu speranța că vom reuși să prindem o fotografie cu el.
La ieșirea din sală, ne-am făcut poze noi. Eram atât de entuziasmați și veseli, încât am încercat chiar câteva poziții de balet, în zâmbetele trecătorilor.
Toată după-amiaza am vorbit încontinuu despre interviu și despre tot ce știam noi despre Polunin și cum începeam să îl percepem și să-l reașezăm acum, după prima întâlnire cu el.
Sau, așa cum spunea chiar el, Sergei Polunin, lumea are impresia că îl cunoaște și știe totul despre el, până când se întâlnesc față în față și realizează că, de fapt, nu îl/se cunosc deloc. Lucru care mă duce cu gândul la faptul că asta nu ar trebui să ne facă să nu mai urmărim opiniile cuiva sau să nu le mai comentăm, ci doar să nu mai punem etichete pe care să nu mai vrem să le dezlipim mai apoi.
Spectacolul – ora 20:30, Castelul Banffy, Bonțida
Așa a venit seara, când am plecat spre Bonțida și am pășit în decorul amenajat special pentru spectacolul lui Polunin și în povestea care ni se pregătea. În timp ce culorile amurgului colorau misterios zidurile castelului Banffy – Versailles-ul Transilvaniei-, iar nerăbdarea plutea deja în aer, ecranele au proiectat performance-ul ,,Boléro” a lui Maurice Ravel, în viziunea coregrafică a lui Ross Freddie Ray, căruia Polunin i-a oferit o interpretare originală și absolut fascinantă, din altă lume, reușind în doar cîteva momente să ne introducă în lumea plină de expresivitate și genialitate a celui care a cucerit inimile și a fascinat mințile iubitorilor de dans și balet.
La sfârșitul proiecției, stele erau deja pe cer, iar Polunin a apărut salutându-le și apropiindu-le totodată de noi, creând o dimensiune în care am trait și am simtit cu o intensitate fantastică tot ceea ce reprezentația ,,Sacré” era menită să ne transmită. Având la bază ,,Sacré du printemps” al lui Igor Stravinsky, reprezentația este realizată în viziunea coregrafică a artistei japoneze Yuka Oishi și este un omagiu adus dansatorului Vaslav Nijinsky.
Forța cu care a dansat Polunin, perfecțiunea și minunata sa interpretare ar putea fi descrise în cuvinte, dar mai mult decât atât, este o experiență care trebuie trăită și simțită. Pentru că, dincolo de orice alt tip de evenimente care aduc artistul mai aproape de publicul său, aceasta este Esența, Nucleul și Apogeul! Actul artistic pe care Sergei Polunin ni l-a oferit a fost trăit de două mii de oameni la un loc și intim, subiectiv, emoțional, de fiecare în parte, în interiorul său. Și cred că intensitatea cu care Polunin a dansat s-a transmis și a pătruns în fiecare privitor, întrucât, la final, când muzica a tăcut și întunericul a acoperit scena, iar artistul a dispărut odată cu sfârșitul reprezentației sale … lumea a amuțit și ea. A tăcut. Aplauzele au început firave …. doar pentru că oamenii nu reușeau să se dezmeticească. Ușor, ușor au început să se întețească și, câteva minute mai târziu, cu toții eram în picioare, ovaționând, cu frenezie, artistul revenit pe scenă!
Ne-am întors puțin la realitate odată cu scurta sesiune de întrebări și răspunsuri pe care Polunin a avut-o din nou cu publicul. Nu a durat mult însă întrucât Polunin ne-a oferit o surpriză senzațională: reprezentația live a celebrului ,,Take me to church”. Iar noi, acolo, am explodat! L-am vazut si l-am simțit perfect, în toată splendoarea și grandoarea lui! Atât ca artist, dar și ca om, pentru că acest moment nu fusese anunțat că va avea loc. L-am privit din picioare, de data asta, pentru că emoția imensă nu ne-a mai lăsat să stăm pe scaune.
Fotografii Paul-Daniel Schneider
Fotografii Daniel Mânăscurtă
Fotografii grupului nostru au tras rafale de cadre și doar imaginile pot reda emoția și lacrimile de pe obrajii lor atunci când s-au întors și nerăbdarea cu care au început să ne arate fotografiile. I-am privit cu mândrie! Să faci fotografie de balet și să trăiești astfel un moment, asta te transformă dintr-un fotograf dedicat într-un om care și-a găsit chemarea!
Am plecat printre ultimii. Energia pe care Sergei a creat-o prin dansul și trăirea sa era încă acolo, iar noi voiam să o trăim și să o păstrăm în noi la aceeași intensitate cu care ne-a fost transmisă!
Atunci și acolo am înțeles că artiștii trebuie admirați, respectați și iubiți pentru puterea, forța și generozitatea cu care creează și transmit energia pozitivă către noi. Iar viața și convingerile personale trebuie gândite separat și poate chiar lăsate la o parte.
Am părăsit cu greu castelul Banffy, dar doar pentru a ne reuni la locul nostru, în mijlocul Clujului, pe o bancă …. la miezul nopții. Ce am făcut? Ne-am împărtășit emoțiile, iar fotografii noștri ne-au arâtat, cu zâmbetul fixat pe obraji, ce au surprins ei pe camere. Minunat! Și atât.
Sergei Polunin. Jurnal de călătorie. Ziua 3 – Vineri, 30 iulie
Trei din grupul nostru de cinci urmam să părăsim Clujul și să ne întoarcem acasă.
Filmul ,,The Dancer” programat să fie difuzat miercuri, pe 28 iulie, fusese reprogramat vineri (întrucât avionul lui Polunin nu putuse ateriza la Cluj, din cauza condițiilor meteorologice) iar Polunin urma să fie și el prezent.
Nu puteam pleca! Evident! Așa că ne-am făcut alte rezervari, pentru încă o zi.
Unul dintre fotografi, împreună cu micuța balerină au plecat la Masterclass–ul pe care Polunin l-a ținut cu tinerele balerine, iar noi ceilalți trei am plecat la film.
Ne-am reunit imediat după. De data aceasta, cu două experiențe diferite pe care trebuia să ni le împărtășim. Polunin s-a dovedit un pedagog răbdător și încă o dată, genial, prin căldura și sfaturile deosebite pe care le-a oferit balerinelor. Micuța noastră balerină vorbea încontinuu, cum nu știam că poate vorbi și cum nu o făcuse în cele două zile anterioare. Primise o VOCE și avea pentru ce să o folosească!
Pentru noi, cei care am fost la film, Polunin s-a dovedit încă o dată un om care ne-a vorbit, cu deschidere, despre cum gândește, simte și trăiește el perioada asta din viața lui, ca om și ca artist.
Efortul și munca uriașă pe care a depus-o încă de mic copil pentru a deveni un mare balerin, eforturile familiei pentru a-l susține, care a presupus chiar destrămarea ei la un moment dat, atingerea performanței supreme și a celui mai înalt nivel posibil în sistemul în care funcționează baletul profesionist, urmate de dezechilibru, demoni interiori, căutarea sensului propriei meniri, susținerea și aprecierea fanatică a publicului, urmată de dezavuarea, valul de negativitate și chiar ură…. Toate aceste lucruri ne-au fost împărtășite.
Cum alegem noi să ne raportăm la aceste mărturisiri și ce alegem să facem cu ele ține de propriul nostru nivel de înțelegere, de gradul nostru de cunoaștere și evoluție, înțelepciune și deschidere către toleranță și acceptare. Pentru că el, omul Polunin despre asta a vorbit: despre capacitatea de a privi opțiunile personale ale fiecăruia cu toleranță și acceptare. El consideră că oamenilor ar trebui să li se permită să spună ce vor, întrucât din multitudinea de opinii exprimate liber se naște toleranța și lejeritatea de a accepta păreri diferite.
Întrebat despre procesul său de creație, Polunin a afirmat în fața fanilor strânși în sala de cinema, după proiecția filmului ,,the Dancer”: ,,When we create, we don’t have limits” (Atunci când creăm, nu avem limite). Este un lucru care cred că explică de ce nivelul artistic excepțional pe care l-a atins la un moment dat l-a împins mai departe, către împlinirea perfecțiunii lui. Chiar dacă asta a însemnat decizia spontană și extrem de riscantă de a se rupe dintr-un sistem, creând neplăceri celorlalte părți implicate și suportând pierderi uriașe, pe plan personal și profesional. Cu siguranță acesta este prețul care trebuie plătit pentru așa o îndrăzneală de a ieși dintre rânduri! Dur initial, dar ulterior explicabil. Încă un motiv să urmărim pașnic și în liniște, întregul parcurs al unui om și al unui artist. Nu știm prin ce trec cei din jurul nostru și nu suntem în măsură să îi judecăm pentru ceea ce se vede din exterior și nici nu putem înțelege lecțiile pe care fiecare trebuie să le învețe, sau, în orice caz, nu înainte ca ele să-și fi terminat lucrarea.
Și așa am ajuns și la final. Am trăit trei zile pline de emoție, bucurie și la intensitate maximă. Noi toți împreună și fiecare în interiorul său.
Am venit să vedem un spectacol. Am fost însă transpuși într-un vis al frumuseții, perfecțiunii interpretative și grației, sub un cer plin de stele, într-un decor din alte timpuri creat pe domeniul unui castel. Am plecat spre casă cu cel mai frumos spectacol de balet la care am asistat vreodată, la care s-a adăugat încă un lucru pe care nu l-am prevăzut inițial: o lecție de viață.
Sergei Polunin de astăzi nu seamănă cu cel de ieri și nu știe, nici el, cine va deveni mâine. Dar dacă el a ales să împartă cu noi o parte din viața lui de om, dincolo de cea de artist, este de datoria noastră să îl respectăm pentru asta, dincolo de propriile noastre credințe și convingeri. Dacă ieri, într-un moment de revoltă și luptă interioară, asaltat de proprii demoni și în luptă cu alții din afară, Sergei Polunin a decis să își tatueze corpul cu simboluri care au însemnat ceva pentru el la acel moment, astăzi, același Sergei dorește să și le șteargă. Iar asta este doar decizia lui, viața și calea lui de urmat. Și asta pentru că, dacă Sergei vorbește astăzi despre toleranță și dragoste, tot el spune că fiecare dintre noi trebuie să fie liber să își urmeze propriul drum, cu asumare și curaj, nepus la zid dacă afirmă o opinie cu care alții nu sunt de acord. Pentru că din libertatea exprimarii și toleranța primirii acesteia se naște echilibrul.
Cele mai calde mulțumiri oamenilor minunați care s-au adunat pentru a împărtăși o pasiune comună, cu speranța că vor continua o prietenie frumoasă care a început aici, la Cluj, ,,În căutarea lui Sergei Polunin.”
Sergei Polunin. Jurnal de călătorie. Olivia Hotinceanu
,,Când credeam că pasiunea pentru balet s-a așezat domol în mine, ca plăcerea liniștită a rutinei cafelei de dimineață, am aflat că Sergei Polunin va veni, pentru prima dată, în România. La capătul a trei zile în care l-am urmat la toate evenimentele publice unde a apărut, după ce l-am văzut în ,,Sacré” sau vorbind publicului despre ce a însemnat baletul în viața sa – frumusețea, efortul, sacrificiul, zbuciumul lăuntric, renunțarea, speranța, revenirea -, am simțit că cine iubește baletul, îl va avea întotdeauna în sânge. Am înțeles că baletul este tot atât despre grație și sublim, cât este și despre rigoare, efort, zbucium și, uneori, chiar renunțare. Dansul lui Sergei Polunin m-a făcut să iubesc și să simt din nou baletul, cu aceeași pasiune intensă cu care, când eram mică, îmi puneam poantele în picioare, simțind că pot ,,să zbor!”. ”
Sergei Polunin. Jurnal de călătorie. Daniel Paul Schneider
,,Așa cum scrie deja în BMR, 41 de ani, logistician până-n măduvă, emigrant din convingere, pasionat până la ridicol de fotografie, am făcut din fotografia de balet nu doar o pasiune, ci un stil de viață.
Ador să învăț mereu lucruri noi cu și despre fotografie, să călătoresc și, evident, să călătoresc pentru fotografia de balet.
Întâlnirea, de fapt reîntâlnirea cu Sergei mi-a dat peste cap multe crezuri și opinii, sunt însă fericit că am reușit să-l fotografiez mai bine decât speram.”
Sergei Polunin. Jurnal de călătorie. Daniel Mânăscurtă
,,Absolvent de Politehnică, IT-ist de meserie si student la UNATC – secția fotografie. Pasiunea pentru fotografie mi-a fost transmisă genetic de la tatăl meu, dar ea s-a materializat odată cu admiterea fiicei mele la Liceul de coregrafie “Floria Capsali”, moment în care am devenit îndragostit de balet și de dans, în general.
Ador să imortalizez, în fotografie, frumusetea corpului uman, din acest motiv, pentru mine fotografia nu mai este un hobby sau o pasiune, este o artă pe care doresc să o simt, să o percep, să o savurez și să o creez.
Am avut șansa de a fi prezent la Tiff și de a-l fotografia pe Sergei Polunin atât la conferința de presă cât și la spectacolul “out of the world” al acestuia. Am privit, am simtit, am fotografiat și am admirat tot ceea ce a avut de transmis acest artist, și da, oh da!, transmite emoție, transmite o usurință cu care dansează, transmite o iubire nemarginită pentru dans.
Înaintea spectacolului, am fost foarte tensionat, îmi cautam locul de “pândă” asemenea unui animal de pradă. Doream să surprind cu camera tot ce face, să nu pierd nicio miscare, astfel că toata energia mea s-a canalizat pe simțul vizual și pe mușchiul degetului ce avea să apese pe declanșator. Aproape fiecare mișcare a lui Sergei a fost un trigger pentru simțurile mele ce s-au convertit într-o fotografie.
Spectacolul s-a incheiat. Cu nerăbdare “răsfoiesc” cadrele suprinse, zâmbesc fericit și din reflex: L-AM PRINS!”
Sergei Polunin. Jurnal de călătorie. Carina Tămaș
,,Carina – elevă a Liceului de Coregrafie și Artă Dramatică ,,Octavian Stoia” din Cluj, iubitoare și pasionată de magica lume a baletului, visez să călătoresc și ador să muncesc din greu pentru aspirațiile mele.
Oportunitatea de a învăța de la cel mai minunat balerin al timpurilor noastre- Sergei Polunin- despre sensul adevărat al pasiunii, al muncii și al artei dansului a fost un vis devenit realitate! Un om cald, liniștit și foarte echilibrat ne-a dezvăluit, la Masterclass-ul din data de 30 iulie, câteva secrete pentru o tehnică impecabilă și o comunicare aparte cu spectatorii atunci când plutim pe scenă. Am simțit emoția, sinceritatea și căldura din glasul lui. Avea un suflet atât de pur, încât rămâneai fascinat atunci când vorbea! A fost o experiență extraordinară, pe care o voi păstra mereu în inima mea.”
