Infernul din spatele scenei! O poveste tristă despre abuzuri, despre fața nevăzută și urâtă a baletului, și un îndemn la curaj

O meserie grea, cu multe constrângeri și efort! De aceste lucruri este conștientă probabil orice copilă ce-și dorește să ajungă balerină, și orice părinte! Și sunt acceptate! Pentru un copil însă limita între constrângerile și eforturile asumate și ABUZ este greu de trasat. Iar uneori este depășită – chiar mult dincolo de ceea ce orice om normal ar putea crede că ar fi vreodată posibil!

by Ballet Magazine
Share the NEWS & spread the JOY!

Frumusețea de necontestat a baletului, mirajul scenei, experiența absolut deosebită a exprimării prin dans sau dorința de a face performanță, sunt probabil doar câteva dintre componentele unui context ce adesea face ca viitoarele balerine și părinții lor să accepte uneori metode mai dure de “educație”.

Grav este însă este că acea graniță dintre o “educație dură” și “abuz” este ușor de trecut, iar pentru un copil această trecere este foarte greu de conștientizat! Dar cel mai grav este că o astfel de experiență lasă urme adânci și pentru mult timp în sufletul și mintea acestuia.

Citește și

Elevii Operei de Stat din Viena, abuzați fizic și psihic

La Academia de Balet a Operei din Viena, Moș Crǎciun a venit cu sacul gol

Mai jos Irina Dănescu, și o primă serie de comentarii adunate de pe Facebook la reacții la postarea acestei povești

Vă propunem mai jos povestea Irinei Dănescu, absolventă a Liceului de Coregrafie Floria Capsali din București, actualmente studentă UNATC! O poveste care ne-a atras atenția nu doar prin curajul de care Irina a dat dovadă, împărtășind lucruri atât de triste și de intime, cât mai ales ca inspirație și lecție pentru viitoarele balerine și pentru părinții lor!

Citește și 

Florin Chirițescu: “Un copil care face balet și se înfometează va fi afectat emoțional”

Nutriția dansatorului: “Se presupunea din start că trebuie să fim slabe, dar nimeni nu ne zicea cum!”

 

Povestea mea in Liceul de coregrafie. cu blândețe, Irina Dănescu

În primul rând vă mulțumesc pentru invitație și pentru oportunitateade a scrie despre experiența mea din Liceul de coregrafie ,,Floria Capsali”. Menționez că înprezent sunt studentăla UNATC, Secția de coregrafie, iar întâmplările pe care le voi povesti s-au petrecut în perioada în care am fost eleva a Liceului de coregrafie, pe care l-am absolvit în anul 2021.

Am intrat la liceul de coregrafie în clasa a7-a, în grupa de dans clasic a doamnei profesoare Rose Marie Stocec-Bot care m-a ghidat și susținut până la finalul parcursului meu ca elevă în acest liceu. Am avut parte de susținere constantă din partea dumneaei, astfel că experiența mea alături de dânsa a fost minunată din toate punctele de vedere.

Totul s-a schimbat în clasa a9-a, când grupa noastră a fost preluată de o altă profesoară, al cărei nume am ales să îl păstrez anonim, având in vedere că motivul pentru care am decis să îmi împărtășesc povestea nu urmărește un soi de execuție publică, ci un semnal de alarmă menit să ofere o doză de curaj pentru oricine a trecut sau trece printr-o experiență similară. Despre această doamnă profesoară nu auzisem lucruri bune, chiar dimpotrivă, se vehiculau diverse povești privind atitudinea sa destul de dură. Eram puțin sceptică, dar pe moment nu conta asta, eu doar voiam să dansez și să evoluez.

Prima zi la ora de dans clasic a fost în regulă,  am aflat de la dânsa cum vor decurge orele de studii și am plecat acasă încrezatoare și motivată să vin a doua zi cu forțe proaspete. Dar a fost prima și ultima dată când m-am simțit în siguranță la orele  de dans clasic sustinute de această doamnă profesoară. Schimbarea a aparut imediat, chiar de de a doua zi și a fost un șoc imens pentru mine, ca și pentru colegele mele.A urmat un semestru întreg de jigniri și amenințări din partea doamnei profesoare.

Mi se spunea zilnic că sunt grasă, prost crescută de parinții mei, că nu am ce să caut în acest liceu – deși cu dânsa am dat audiția și ea a fost cea care mă acceptase în clasa a7-a. Deseori mă punea să stau in fața oglinzii și îmi spunea că arat ca o vacă, alteori mă jignea, spunându-mi că sunt o impostoare în liceul de coregrafie și că sunt o rușine pentru tot ce înseamnă acest liceu. Ajunsesem să cred, în naivitatea mea de copil, toate cele spuse de ea și să mă consider urâtă, grasă, netalentată și vinovată, aproape considerand că merit jignirile pe care le primeam constant. Începusem chiar să cred că nu am ce să caut in acel liceu și că am fost mințită timp de 10 ani de zile de toți ceilalți profesori pe care îi avusesem până atunci in liceu sau în afara liceului.

Din nefericire, nu au fost doar admonestări verbale, doamna profesoara obișnuia să îmi dea palme peste spate, peste coapse sau peste piept, mă ciupea până la sânge de coapse și de mușchii fesieri. Dânsa le numea corecturi, eu rămâneam cu urme.

Într-o zi, când stăteam în echilibru în poante la bară, a venit să mă corecteze. M-a lovit cu piciorul în gleznă și ca urmare, am stat cu piciorul in ghips și în repaus timp de câteva săptămâni. A fost pentru prima dată când m-am gândit serios să renunț la balet.

In timpul orelor de studiu, geamurile erau de regula deschise, deși era in perioada toamnă-iarnă, în timp ce noi eram îmbrăcate doar în body și dres, uneori și fără flexibili pentru că așa ne cerea. In schimb, dînsa era îmbracată într-o geacă groasă și urla la noi că nu transpiram. Din cauza frigului aveam constant întinderi și nu reușeam să mă mai antrenez.

Deși s-a reușit indepartarea doamnei profesoare din liceu începând cu cel de-al doilea semestru, eu nu am mai participat la olimpiade și concursuri până în clasa a11-a din cauza accidentărilor suferite, dar și a fricii de a nu mă certa a doua zi pentru ca nu eram destul de bună și de slabă.

Am început să refuz să mănânc pentru că îmi doream să slăbesc. Nu reușeam, deși mă înfometam zilnic, plângeam și îmi provocam senzație de vomă astfel încât să elimin tot ce mai aveam în organism,iar jignirile doamnei profesoare continuau. Nu vorbeam cu nimeni, nici cu părinții, nici cu prietenii. Îmi era frică și nu știam că ar trebui să fac asta. Fără să îmi dau seama, mă simțeam vinovată și îmi era rușine cu ce se întâmpla. Simțeam că nu sunt suficient de bună și tratamentul pe care îl primeam era menit să mă facă să evoluez, însa eu nu îi puteam face față.

Părinții mei observau ca se întâmplă ceva cu mine, eram schimbată,  mai tristă, mai retrasă, mă întrebau mereu dacă se întamplă ceva și erau îngrijorați, dar eu ascundeam tot față de ei din aceleași motive de rușine și vinovăție. În final, am cedat și le-am spustot ce se întâmpla în timpul orelorde dans clasic și ulterior, împreună cu părinții colegelor mele, au făcut toate demersurile necesare pentru a o înlătura pe doamna profesoară din liceu.

Deși plecarea doamnei profesoare din liceu ne-a dat un sentiment de calm și liniște, în perioada următoare, chiar dacă nu mai era cadru didactic în cadrul liceului, participa alături de alți elevi la spectacolele si concursurile organizate de liceu, intra în culise, iar simpla ei prezență acolo mă îngrozea.

Din semestrul doi am avut-o la clasă ca profesoară pe doamna profesoară Daniela Tebeică care m-a tratat cu toată blândețea și răbdarea de care am avut nevoie și de care duceam lipsă, iar pentru asta pot doar să îi mulțumesc din suflet.

Totuși, deși aveam tot suportul noilor profesori, inclusiv pe partea de nutriție,  am continuat să sufar de bulimie pe tot parcursul liceului. Cuvintele doamnei profesoare îmi răsunau zilnic în minte. Deja nu mai era vorba de ea, nu mai exista în viața mea, însă tot ce am trăit cu ea rămăsese și continuă să rămână cu mine,chiar până în prezent. Credeam cu adevarat că sunt grasă, că sunt urâtă și că nu am niciun pic de talent. M-am înfometat 4 ani de zile, deși mergeam la nutriționiști și psihologi. Nu reușeam să trec peste gândurile mele. Urmăream filmulețe pe YouTube cu fete care povesteau cum au ajuns să fie bulimice, însă nu ca să aflu cum au depășit ele problema, ci doar ca să aflu noi metode prin care să mă mențin în această stare. Sistemul meu imunitar era foarte scăzut, așa că mă îmbolnăveam foarte des. Îmi amintesc că odată mi-am pierdut menstruația pentru 4 luni din cauza înfometării.

Părinții mei au fost mereu acolo și am reușit să trecem împreună peste această suferință prin care am trecut nu doar eu, dar și ei împreună cu mine. Am găsit după lungi căutări o nutriționistă extraordinară care mi-a înțeles în amănunt fricile de a manca și o terapeută care mă ajuta și în prezent. Fac psihanaliză de 2 ani de zile și în continuare fac progrese înregăsirea și vindecarea copilului trist din mine.

Din nou, în pofida acestui calvar prin care am trecut cu greu, simt că este important să menționez și profesorii care m-au ajutat și au contribuit la procesul meu de vindecare, făcându-mă să înțeleg că dansul este mult mai mult decât un exercițiu militar arid exercitat de către un sergent lipsit de empatie asupra unor copii dornici să fie învățați, nu persecutați.

În clasa a10-a a apărut în viața mea doamna profesoară Mirela Simniceanu. Am evoluat enorm în acel an și a simțit în permanență eforturile dânsei de a ne proteja grupa atât cât a putut. În continuare îmi oferă susținere și sfaturi, oricand am nevoie.

Din clasa a11-a am ales să fac parte din secția de dans contemporan a liceului. Profesoara care m-a ghidat și invățat tot ce e mai bun până la finalul liceului este și profesoara care mi-a readus în suflet pasiunea pentru dans. Doamna Krista Sandu m-a făcut să iubesc tot ce înseamnă artă, dans, muzică și nici până în prezent nu a renunțat să mă motiveze în drumul meu de dansator.

Tot în clasa a 11-a la cursurile de dans clasic le-am avut pe doamnele profesoare Raluca Mălăeru și Ana Zidaru. Ambele mi-au fost aproape și m-au sustinut până la terminarea liceului, schimband felul în care ajunsesem să văd baletul. Începeam sa iubesc din nou sa dansez.

În final, vreau să menționez faptul că abuzul există, abuzul nu trebuie acceptat și trebuie recunoscut. Bulimia și anorexia există, nu sunt niște probleme de trecut cu vedereași mă bucur din suflet că pot sa vorbesc public despre acest subiect. Nu trebuie să acceptăm lucrurile care nu ne fac bine și dacă există vreun copil, adolescent, sau chiar adult care trece prin ceea ce am trecut eu, pot doar să îl sfătuiesc să vorbească și să nu îi fie frică. Repercusiunile sistemice sunt de moment, atunci când strigătul de ajutor se răsfrânge asupra celui care strigă, însă soluții există, iar traumele unui abuz rămân uneori pentru tot restul vieții. Baletul se face, într-adevăr, cu strictețe, disciplină și severitate, dar asta nu scuză un comportament abuziv care poate aduce un copil în pragul disperării.

Mulțumesc pentru oportunitatea de a scrie despre acest subiect care este încă, atât de rar abordat.

“Am văzut balerine bătute, umilite și m-am lovit violent de neputința de-a schimba situația TOCMAI din cauza acestei asumări a vinei”

Citește și

Rezultate remarcabile și recunoasterea internațională, aduse României la YAGP de elevii Liceului de Coregrafie Floria Capsali din București

Krista Sandu, artistă, profesoară, coregraf: „Dansul este pentru mine o cauză și un efect al faptului că sunt!”

 

„.. din cate vad / citesc, e clar abuz “constant”! Asupra unor COPII! Asta este o trasatura clara a unor oameni bolnavi psihic! Pt mine e destul de clar …”

 

„ E ușor de citit un astfel de comportament. Eu m-am familiarizat cu el in ultimii ani. Am văzut balerine bătute, umilite și m-am lovit violent de neputința de-a schimba situația TOCMAI din cauza acestei asumări a vinei. In care mi s-a spus de mii de ori “eu am greșit, sunt grasa ca o vaca, am celulita, sunt proasta, meritam sa ma calce in picioare, etc”. Și m-am lovit de părinți care au confirmat și întărit comportamentul profesorilor. Atunci am înțeles cât de mare e de fapt problema. Părinții tai sunt o excepție de care poți fi mândra, pentru care poți mulțumi Providenței! Eu am văzut mai rău, mai greu, mai degradant.”

 

“Sper că știe toată lumea că nu este valabilă doar în Ro faza cu abuzurile și cu umilințele și cu ștersul cu tine pe jos că așa vrea coregraful în teatru sau proful de specialitate în școală.Bineînțeles,că nu este absolut nimic lăudabil în asta dar așa stau lucrurile cam everywhere.”

 

“situația cred ca este asemănătoare cu cea a victimelor violurilor. Victimele se tem sa vorbească, din varii motive. Eu pot sa zic ce mi s-a povestit mie, de-a lungul a 5 ani de interacțiune cu balerine in devenire: – o zi proasta cauzată de menstruație … jap, bătaie ; – o zi proasta cauzată de oboseala, de x alte motive, jap, bătaie; – “nu pot sa vorbesc despre asta, pentru ca nu am fost pregătită, apoi o sa mi se spună ca am meritat bătută!” . Lista poate continua, probabil, către infinit. Copiii sunt prea speriați, își asuma o parte sau, uneori integral vina de-a nu fi fost suficient de pregătiți, sau de-a fi luat in greutate, sau sau sau. Apoi părinții …. Ocupați poate cu multe alte probleme, poate cu alți copii, cu alte situații. Întreabă cum a fost la scoala, iau răspunsul de bun, merg înainte. Părinții văd, dar nu văd mereu. Apropierea de copii si de problemele lor e uneori orbitoare! E ca și cum ai încerca sa citești titlul unei cărți cu coperta lipita de nas. Uneori privirea din perspectiva e imperios necesară dar … dar, dar, dar. Nu încerc sa-i scuz pe părinți pentru ca sunt uneori prea ocupati și înfipți pana peste cap in grijile producerii de material, așa cum nu acuz copiii de-a fi prea tăcuți când e cazul sa fie vocali, și mult prea vocali când e cazul sa fie tăcuți. Problema este, in opinia mea, una de principiu. Cadre didactice cu mentalități comuniste, fără experiențe notabile in practica. Am văzut cu ochii mei profesori invidioși pe elevi, am văzut profesori cu intus de alcool, cu frustrări…”

 

“Problema e infinit mai amplă decât pare. Irina e doar una dintre acele putine care pot vorbi despre asta. Ai fi socata sa afli cât de actuala e problema asta! Și cât de dureroasa este! Dar nu se va schimba nimic in “sistem”. Nici cu publicarea trairilor Irinei, nici cu încă 1000 de alte eventuale “ieșiri la rampa”. Sistemul e putred din rădăcini, vor trece generații pana când aceste sisteme se vor fi autodistrus. Și pana atunci vor apărea altele. Oamenii sunt frumoși, dar sunt rai. Așa cum baletul este, pe cât de frumos, pe-atât de dureros. Irina, chapeau pentru deschidere și pentru curajul de-a vorbi! Este prima condiție care poate aduce, in timp, schimbarea!”

 

“Categoric este vorba de niste “abuzatori” care au ajuns asa pentru ca la randul lor au fost “abuzati”. Asta nu este insa o scuza pentru un “adult” – care mai este si “cadru didactic”. Si da, probabil ca ai dreptate cu “putregaiul din sistem” care nu se curata cu un profedor destituit; dar cu mai multi profesori destituiti DA! Se curata! Si NU … NU trebuie facuta o apologie a “sistemului privat” de invatamant de profil … in care este un putregai la fel de mare – dar frumos ambalat (in care avem de-a face cu o “manipulare” a copiilor lipsita de orice scrupule, pentru a “stoarce” maxim de bani de la parinti!)”


Share the NEWS & spread the JOY!

Related Posts

Această pagină, în contextul prestării de servicii, foloseşte cookie-uri. Continuând să vizitezi site-ul, ești de acord cu folosirea lor. Pentru mai multe informaţii, inclusiv informaţii despre eliminarea acestora, apasa pe Politica de confidentialitate. Sunt de Acord Politica de confidentialitate