„Hahalera Gigi” şi prima dragoste… în sala de dans
– Aveați 4 ani când ați făcut cunoștință cu dansul…
– Da, prima dată am fost dus la o lecţie de dans la vârsta de 4 ani. Acasă eram foarte neastâmpărat şi cu foarte multă energie. Ca să canalizeze această nebunie debordantă, părinţii m-au adus la un curs particular la Bucureşti. Când am ajuns (cursul începuse deja) am fost plasat cu faţa la bară, aşa cum erau şi ceilalţi, pentru că tocmai se studia în acel moment o săritură cu o denumire care mi s-a părut de-a dreptul înfricoşătoare: assemblé. Cu două mâini agăţate, ca o maimuţică, de bară, am văzut cu groază, înşiruite, la dreapta şi la stânga mea, nişte poponeţe aparţinând unor „babe” de… 9-10 ani. Doamna striga: assemblé! assemblé!”. M-am înfipt şi mai tare în bară şi… am început să bâzâi. Profesoara, doamna Nuţi Dona, o femeie deosebit de frumoasă, dacă nu mă înşel chiar o fostă Miss România, m-a luat în braţe şi atunci… am cerut-o de nevastă. La care ea a zâmbit (cred că i-a lucit chiar şi o lacrimă în colţ de ochi) şi mi-a răspuns: „Poate atunci când vei creşte ceva mai mare”.
Aşa a început lucrul. Devenisem „hahalera Gigi” (eram singurul macho din şcoală). Doamne, câte bastoane am primit peste genunchi (de fapt, doamna Dona lovea mai mult parchetul, dar totuşi asta mă stimula). După câteva luni bune, până la urmă, disperată, m-a luat deoparte şi mi-a spus să nu pun la suflet faptul că nu-mi prea ies figurile pe care ni le preda, ci să le inventez pe ale mele. Trebuia să-mi închipui că mă joc cu o minge, pe un maidan, că sparg un geam şi că cineva mă ceartă de la o fereastră de undeva de sus. Mi-a spus că trebuia să mă mişc asa cum simţeam eu pe moment. Cred că am făcut cîteva mişcări cam îngăimate… Dumneaei însă i-au plăcut şi m-a lăsat să continui. Nuţi Dona mi-a dat poate prima noţiune de importanţă pentru mine, şi anume aceea de libertate…
– Care a fost primul spectacol important de care vă amintiţi, care v-a marcat începutul?
Citește și
Dialoguri Coregrafice! Robert Zahariuc într-un interviu special cu Adina Cezar – “o artistă burghezo-hippyotă în miezul comunismului”
“Lacul” vechi, mereu nou la Opera Naţională Bucureşti! O reîntâlnire peste ani cu un titlu fundamental în istoria dansului clasic
Micul Bufon şi seriozitatea improvizaţiei, descoperită pe scenă
– Încă înainte de a intra la Liceul de Coregrafie, cu ocazia unui spectacol de sfârşit de an la şcoala lui Nuţi Dona (unde am perseverat până la intrarea mea la 9 ani la ceea ce se cheamă azi Liceul de Coregrafie), am fost distribuit în rolul de Bufon într-un tablou care se petrecea într-o grădină fermecată, cu un prinţ „adevărat”, un balerin de la Operă. Mi s-a dat libertatea de a face mici gesturi şi mişcări de măscărici, aşa, cam cum îmi venea, ca să-l distrez în mod discret pe acel prince charming, seducătorul de flori. Nu era prevăzut să fac ceva precis, nici mare lucru, trebuia doar să nu deranjez dansul celorlalţi.
Se miza pe faptul că, odată cortina ridicată, voi fi atât de speriat încât voi încremeni. Eu însă mi-am luat rolul în serios. Considerând în sinea mea că tocmai Bufonul era cel care trebuie să facă mare lucru în spectacol, am început să zburd, improvizând în draci. Stupoare în culise! Publicul însă a fost încântat de acea nebunie măscăricească, în timp ce mă învârteam şi săream de colo-colo, aşa cum nu îndrăznisem s-o fac până atunci, la repetiţii. Am pus în aplicare, ridicate la putere, tot ce învăţasem, toate săriturile, toate piruetele. Este prima mea amintire de dans, în care am avut libertatea să fac pe scenă ceea ce doresc… şi aşa cum o doresc.
Citește și
Top 15 cele mai importante reviste internaționale dedicate baletului! Vezi care sunt, și urmărește-le în spațiul virtual!
S-a votat! Dansatorii, balerinii, acrobații şi soliştii de balet se vor putea pensiona mai devreme
„Măiastra” Miriam Răducanu şi libertatea inteligentă
Atunci am înţeles două lucruri esenţiale pentru viitor, şi anume că: 1. adevăratul meu domeniu este libertatea şi 2. că publicul îmi este alături, fiindu-mi aliat în acest demers. Iar asta în ciuda „specialiştilor” purişti, pe care de atunci îi tot agasez.
– Un moment de cotitură a fost întâlnirea cu Măiastra (doamna Miriam Răducanu, sau Papa Tausinger, cum figura iniţial în actele de identitate). Ce a însemnat aceasta în evoluția viitoare a tânărului dansator Gigi Căciuleanu?
– La 14 ani mi s-a deschis deodată, pe neașteptate, fereastra fermecată: am întâlnit libertatea inteligentă, sau inteligența liberă, în persoana unei profesoare de Arta actorului. (Termenul de dans modern sau contemporan era nu numai tabù, dar și foarte prost văzut în epocă.) Cu Miriam Răducanu făceam însă, de fapt, dans. Dans, în cea mai frumoasă putere a cuvântului.
În primul recital al lui Miriam Răducanu, (la care am asistat, în mijlocul unei săli arhiplne, în ciuda lipsei oricărei forme de publicitate, eu ajungând cu sufletul la gură, de la școală) am descoperit o adevărată comoară, care mi-a tăiat literlamente respirația… Primul dans, „Gândul”, nu putea să se numeascà mai nimerit!
Dansul cu majusculă, o pecete pe viaţă
Cu adevărat, dansul cu D majusculă, a venit spre inima, sufletul şi mintea mea în persoana lui Miriam Răducanu. Un fel de a dansa purtând pecetea unei libertăţi asumate pe şleau şi pe care eram chiar îndemnat s-o cultiv. Atunci am înţeles că da, asta îmi doresc. Asta şi astfel!
Extraordinar (dar poate că în viaţă nimic nu este întâmplător), ca o replică a ceea ce mi se întâmplase cu ani în urmă la Nuţi Dona, mi se pare faptul că primul dans pe care mi l-a creat Miriam, “Mingea” (din nou o minge!) s-a născut dintr-o serie de improvizaţii libere dar, de data aceasta, savant canalizate şi impulsate de a sa minunată metodă de creaţie. Pe o muzică de Duke Ellington, inspirată din sonetele lui Shakespeare.
Da, „Măiastra” Miriam Răducanu. Nu numai un pedagog extraordinar ci și o mare gânditoare, dublată de o adevărată novatoare în domeniul dansului. O superbă interpretă, o creatoare fără seamăn. De exemplu: în ceea ce privește jazzul, lucrează nu cu aparenţe ci cu însăși esenţa, cu spiritul acestuia; nu numai cu muzica, ci și cu sufletul acesteia, cu felul de a gândi sau de a fi al jazzului. În acest mod de a lucra, improvizaţia savantă și dirijată (aidoma celei specifice muzicii de jazz) deţine un rol atât de frumos și, Doamne, cât de inteligent!
Uitaţi-vă numai la ale dumneaei Fată cântând pe muzică de Bach prelucrată de Swingle Singers, la Take Five pe muzica lui Dave Brubeck, la Păsări în noapte https://www.youtube.com/watch?v=h_O4ThKAf2Y\, unde dansează acompaniată de vocea senzuală şi atât de specială a lui Sarah Vaughan. În acest sens, Miriam este de fapt întemeietoarea unei școli de a gândi jazzul în dans, mergând, în mod paradoxal, mult mai departe, după părerea mea, decât o face americanul Alvin Ailey – chiar dacă, bineînțeles, coregrafiile acestuia sunt minunate.
Noţiuni poetice şi… matematice: dansactor şi metaforeograf
– De ceva vreme aduceți in prim plan tot mai des termenul dansactor și metaforeograf. Cum definiți acești termeni?
– Pentru mine dansul este poezie și… matematică. Un permanent joc (nu joacă!) între abstract (gândire, formulare) și concret (corp, spațiu, mișcare). Într-un cuvânt, o întrepătrundere de metafore care se molipsesc, îmbogățindu-se astfel una de cealaltă. De la număr la simbol, metafora ne poate duce tot atât de departe și în tot atâtea direcții ca şi visul. Acolo unde cuvintele limbajului obișnuit, precum și cele ale limbajului pur tehnic nu sunt suficiente, imaginile metaforice sunt mai potrivite pentru a face legătura între conștient și subconștient. Pentru a vorbi nu numai ochiului ci minții și sufletului…
Este interesant de constatat până unde o imagine, în aparență destabilizatoare, (sau, mai bine zis, o suprapunere de astfel de imagini „sărite de pe ax” sau, dacă vreți, „duse cu pluta” din punctul de vedere al unei logici aparente) este aptă, dimpotrivă, să faciliteze înțelegerea profundă a unei situații coregrafice și să repună lucrurile pe un al lor firesc făgaș. Deci nu puteam să mă auto-definesc mai bine decât inventându-mi calitatea de metacoregraf.
Teatrul-dans, dincolo de actorie şi de mişcarea dansată
Iar, dat fiindcă teatrul coregrafic este un tip de teatru care folosește limbajul metaforic al dansului, am inventat pentru acest nou tip de interpret o nouă denumire, cea de dansactor, adică un interpret care să meargă mai departe și de actorie și de mișcarea dansată.
– Este cunoscut faptul că ați colaborat cu Pina Bausch. Ideea lansată despre apariția lucrării Café Müller (printre primele spectacole reprezentative de teatru-dans), ca fiind un joc creativ între cei 4 coregrafi invitaţi la Wuppertal: Gigi Căciuleanu, Hans Pop, Gerhard Bohner şi Pina Bausch, putem spune că este actul de naștere al curentului teatru-dans?
– De fapt, cred că Pina a făcut dintotdeauna ceea ce mai târziu s-a numit Tanz-Theater. Poate la început chiar fără să o conștientizeze, precum molierescul Monsieur Jourdain care nu știa că atunci când vorbește face proză. Tot așa, de la primul meu teatru de marionete (cu păpuși din bucățele de stofă, clei și cauciuc), copil fiind, am inventat și practicat, de când mă știu, un limbaj de teatru coregrafic.
“Teatrul coregrafic îşi propune să trateze spectacolul teatral în spiritul şi după regulile unei coregrafii”
Spre deosebire de dans-teatru, care tratează spectacolul de dans în spiritul şi potrivit regulilor unei regii de teatru, teatrul (meu) coregrafic îşi propune să trateze spectacolul teatral în spiritul şi după regulile unei coregrafii. Inițiind actorul în senzațiile corporale și reflexele (de fapt momentele decizionare) proprii unui dansator.
Şi marionetă sînt şi păpuşar/sforar
Din inimă în corp
Altfel se scurge vremea
Decât la cei din jur
Ce harnică mi-e lenea
Şi cât de grea-i povara momentului cu har.
(Gigi Căciuleanu, Le Danseur)
Pentru Gala Hop am publicat chiar o serie de texte sub denumirea Alchimia dansactorului.
Dacă în Dance-Theater se folosesc tehnici de compoziție proprii regiei teatrale, teatrul (meu) coregrafic poate fi considerat ca fiind o piesă de teatru concepută de la bun început ca o coregrafie, compusă în limbajul mișcării de dans. Se poate spune că dacă Dance-Theatre-ul s-ar înrudi mai mult cu dramaturgia teatrală, teatrul coregrafic, cu a sa voită atemporalitate, se plasează mai degrabă, așa cum o spuneam înainte, între spiritul poetic și cel matematic.
Publicul şi interpreţii teatrului coregrafic se îmbogăţesc reciproc
Dance-Theatre-ul Pinei Bausch a avut marele merit de a aduce dansul spre publicul de teatru. La rândul meu, cu spectacolele de teatru coregrafic îmi propun să aduc teatrul în zona construcției coregrafice, beneficiind astfel nu numai de un public nou dar și de artiști de o factură mai complexă. 
– Munca de cercetare ați cuprins-o în scrieri. Una din cărțile reprezentative este V.V.V. – Vânt, Volume, Vectori – eseu de cromo-analiză aplicată corpului în stare de dans, ecuații metaforice ale mișcării dansate. Prin această optică, putem spune că dansul este o trecere dintr-o formă fixă in alta, însoțită de emoție? Cât este dansul fizicalitate și cât Dumnezeire?
Singurătatea creatorului de cursă lungă, între animalitate şi îngeresc
– Dansând re-creăm lumea. Cea, sau cel pentru care dansul (nu dănțuiala!) reprezintă însăși a sa viață, se plasează undeva între animalitate și îngeresc, ambele străbătute fiind de o teribilă singurătate. Singurătatea creatorului de cursă lungă.
Într-un interview, la o întrebare pusă de regretatul Alex Leo Șerban, și anume: „trecerea de la baletul clasic la dansul contemporan seamănă cu trecerea de la dumneavoastră la tu?” răspunsesem: „În momentul în care Îl tutuiești (sincer) pe Dumnezeu, este infinit mai mult decât atunci când i te ploconești (fals) cu Dumneavoastră…”
– Nocturnele 9 1/2. Într-o Românie aflată în plin comunism se petrecea această minune culturală despre care se vorbește și azi. Ne puteți împărtăși câteva întâmplări şi, mai ales, cine erau colegii dumneavoastră de scenă din acea perioadă?
Ruxandra Racovitză, partenera de scenă de viţă nobilă
– În jurul lui Miriam gravitam cu toții. Aș merge mai departe de artiștii Nocturnelor impulsate de Miriam. Generații întregi de dansatori, ca de altfel de studenți la actorie (UNATC) și chiar de mari nume de actori confirmați, au lucrat cu Miriam. De unii „s-a legat”, de alții nu. De cei de care „s-a legat”, pot să afirm că acest lucru a fost pe viață. Una dintre aceste personalități este Ruxandra Racovitză, ulterior partenera mea timp de (Dumnezeule Mare!) decenii în Franța și Europa. Făcuse parte din spectacole anterioare Nocturnelor, de exemplu un minunat Prévert pus în scenă de nu mai puțin minunatul Radu Penciulescu la Teatrul Mic. Am fost și eu, încă în liceu fiind, în acest spectacol.
Cum s-o calific pe Ruxandra? O minunată dansatoare? Fără doar și poate. O superbă interpretă? Fără îndoială. Un om ieșit din comun? O femeie pe cât de frumoasă pe atât de deosebită? Da! Sigur. Însă noțiunea care ar defini-o cel mai bine ar fi aceea de magie. O dansatoare magică. Ruxandra i-a fascinat pe oameni tot atât de magici precum Rosella Hightower, Roland Petit sau Maurice Béjart. Cu toate acestea, mi-a rămas alături fiind nu numai partenera ci și interpreta „fetişă” a spectacolelor mele.
Margareta Niculescu și curajul de a găzdui spectacole underground în vremea “vizionărilor”
Aș dori să profit de ocazie ca să vă vorbesc de cea căreia îi datorăm acele Nocturne: Directoarea Teatrului de Păpuși și Marionete „Țăndărică” din București, Margareta Niculescu.
Kleist sau Pinocchio m-ar contrazice, și nici poemul pe care l-am citat mai înainte nu ar dezminți faptul că prea s-a potrivit ca acel ciclu de spectacole de dans „altfel” să se fi petrecut tocmai pe scena unui teatru de marionete. Nu la Operă, nu la Teatrul Național sau la vreun alt teatru pentru ne-copii… Un „Jos pălăria!”, cu o adâncă reverență acelei curajoase Doamne, care nu s-a sfiit să ne aducă acolo cu muzicile noastre interzise (fie ele „imperialistul” jazz sau „obscurantistul” folclor neaoș românesc), fără să mai vorbim de dansul atât de literalmente underground al lui Miriam Răducanu. Un nou, larg și deosebit de frumos public ne devenise aliat grație Margaretei Niculescu.
– În anul 1992 ați fost invitat să coregrafiați Nebuna din Chaillot pentru prim-balerina absolută Maya Pliseţkaya. Coregrafie care s-a bucurat de un enorm succes, pe care ați dansat-o împreună cu celebra balerină pe scena teatrului Bolșoi. Cât de greu este să lucrezi cu un instrument atât de academic într-un limbaj de dans modern/contemporan?
Maya Pliseţkaia, nebuna din Lacul lebedelor
– Maya a fost dintotdeauna o rebelă. Chiar și față de dansul academic, care totuși a recunoscut-o și venerat-o după merit. Într-o zi, după un spectacol de Lacul lebedelor, Nureyev i-a spus: „Maya, ai provocat un adevărat incendiu pe scenă”. A reușit să o facă tocmai depășind tehnica sau canoanele dansului academic și ducându-se cu dezinvoltură, dar și neasemuită măiestrie înspre zona dansului universal, cea a unei Isadora Duncan, a dervișilor, a ielelor… Mi-e foarte ușor să mă înțeleg și să lucrez cu cei care transgresează. Și foarte greu cu cei care sunt prizonieri a tot felul de etichete și carcane.
Dan Mastacan, un prieten pentru eternitate
Un astfel de „rebel”, cu care am colaborat încă din anii săi de studenție a fost actorul Dan Mastacan. Studiase dansul ani de zile cu Nina Simian la București, terminase Liceul de Muzică (secția violoncel și pian) și l-am cunoscut la intrarea sa la Institutul de Teatru (astăzi UNATC). De-abia ajuns la Paris, a jucat într-o franceză impecabilă (altfel nici nu ar fi fost luat!) în La Place Royale de Corneille la Théâtre de l’Est Parisien, dar și în roluri de june prim în lung metraje precum Apele primăverii după Turgheniev, având ca parteneră pe starul internațional Senta Berger.
Cu toate acestea, Dan mi-a fost de-a lungul vremii și administrator de companie, scenograf sau light-designer, dar mai ales regizor al spectacolelor mele (și nu numai ale mele). Personalitaea sa e foarte bine descrisă în cartea Ludmilei Patlanjoglu Gigi Căciuleanu – Omul Dans. Deci, în mod logic, pe Dan l-am rugat să fie regizorul spectacolului de care pomeniți, La Folle de Chaillot, având-o ca vedetă pe Maya Plisețkaia. O întâlnire de artiști care își pot permite de a fi rebeli numai după ce sunt și mari maeștri…
În repertoriul Operelor, nu tot ce e modern e şi bun
– Credeți că ar fi binevenit un repertoriu modern/contemporan în stagiunile de dans ale Operelor?
– Bineînțeles că orice tentativă de a merge înainte este lăudabilă și de dorit, dar nu neapărat tot ce e nou e și bun. De exemplu războiul din Ucraina e nou, dar nu se poate spune că e bun. Cu riscul de a-i îmbufna pe mulţi, personal gândesc că dacă amestecăm mereu totul riscăm să transformăm Arta (cu majusculă) într-un talmeș-balmeș (cu minuscule).
Fără îndoială, într-un prim timp a fost minunat că în teatrele zis academice s-au încercat din când în când niște experiențe, câteodată timide sau stângace dar meritorii, de așa zis modernism sau, mai nou (scuzat să-mi fie barbarismul) de „contemporanism”. Am fost unul din norocoșii care au beneficiat de acest val de balete făcute anume pe mine și pentru mine, în chiar templul dansului academic: Baletul Operei. Altfel, piese ca Zidul sau Un american la Paris n-ar fi putut vedea lumina reflectoarelor.
Cred însă cu tărie (și cu mare speranță) că ar trebui să existe teatre la fel de serioase și de serios finanțate, specializate în formele de expresie novatoare, la nivel de egalitate cu cele, superbe până în ziua de azi, ale baletului sau ale operei, care își trag forțele dintr-un tot atât de lăudabil conservatism pozitiv.
„În ce moment saltul devine zbor?”
– Tot mai des vedem dansatori foarte tehnici care fac frecvent 10-15 piruete, asistăm la o inflație de dansatori foarte buni. Către ce se îndreaptă dansul?
– Depinde ce înțelegem prin dans. Numai performanță fizică? Numai virtuozitate? Văzând recordurile de la atletism, cu sărituri din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe, ne putem întreba în ce moment se termină saltul ca să devină zbor?
Dacă tehnica de dans este în slujba actului artistic, de ce nu? Nu vom fi niciodată prea buni. Dacă e invers, atunci rămânem în domeniul divertismentului, părăsindu-l pe cel al Artei. Esența unui zbor nu rezidă numai într-o fâlfâială de aripi. Zborul adevărat este avânt, este economie de mișcare, o (con)știință a văzduhului și a senzațiilor interioare ale desprinderii de Pământ. Pescărușii din colțul Cazinoului de la Constanța, la încrucișare de vânturi, zboară… nemișcat. Orice fâlfâială în plus ar constitui dimpotrivă, o trădare, un sacrilegiu, poate chiar o prăbușire.
– Dansul a traversat în timp mai multe curente stilistice. Cărei zone stilistice putem spune că îi aparține Gigi Căciuleanu?
Un coregraf care refuză să se încadreze într-un curent stilistic anume
– Un mare critic de dans francez, Dinah Maggie, spunea că „dansul clasic este dansul contemporan al lui Ludovic al XIVlea”. Când cineva îți răspunde „fac teatru”, nimănui nu-i vine în minte să-l întrebe ce fel de teatru face. În dans, nu știu de ce nu-i așa…
Un Strehler, un Brook sau un Ciulei, în momentul în care montează o piesă de Sheakespeare, ce fel de teatru or fi făcând oare: clasic? modern? contemporan? De altfel, nu aș ști să dau o definiție noțiunii de dans contemporan, așa cum n-aș ști să definesc exact nici măcar însăși noțiunea de „contemporan”. Se pare că dacă vrei să faci să înnebunească un computer, trebuie să-l întrebi ora exactă. Până când îți comunică informația, ora indicată a și trecut și… nu mai e exactă! Iar computerul, bietul de el, înnebunește. Poate tocmai pentru că este și el cam prea legat de o definiție….
Pentru mine dansul este unul singur. Cu D mare. Restul nu contează. Dansul ca artă majoră, nu ca divertisment, trebuie „să facă” și el ca celelalte arte. Nici mai mult, dar nici mai puțin. Adică să exprime nu numai fericire sau beatitudine estetizantă, ci și durere şi incertitudine și nebunie și vis urât și realitate și ceea ce se poate concepe şi ceea ce nu se poate. Nu numai afirmație ci şi interogații, dubii…
– Este greu de crezut că primul balet al lui Piotr Ilici Ceaikovski, Lacul lebedelor, creat în 1877 pentru Teatrul Bolșoi din Moscova, a fost un eșec.
– Aş răspunde cu un scurt (dar după părerea mea genial) poem al lui Marcel Breslaşu:
„Aşa e soarta boului/ (viţel adult):
Să stea la poarta Noului niţel mai mult”.
–
Putem spune că este valabilă afirmația: viața = dans?
– Câteodată Dansul pare a ne duce mai departe decât o face viața...
– Vă mulțumesc și sunt onorat că mi-ați acordat acest interviu. Ce le transmiteți cititorilor noștri?
– Să meargă la cât mai multe spectacole. Să cunoască și să-și iubească artiștii. Acestea fiind zise, eu sunt cel care vă mulțumește și mulțumesc și publicului că există!
